Ochii Londrei

Am scris textul de mai jos în 2005, pe cînd mă aflam la Londra, la cîteva săptămîni după atentatele asupra mijloacelor de transport în comun care au avut loc în capitala Marii Britanii. Mai precis, după cea de-a doua serie de atentate, inspirată de prima. Această a doua serie nu a reuşit, bombele nu au explodat şi atentatorii au fost prinşi, dar efectul psihologic asupra londonezilor, care abia începuseră să se mai liniştească după prima serie, a fost foarte puternic. Actele teroriste au reuşit să submineze brusc toată încrederea pe care locuitorii Londrei (vestiţi pentru calmul lor) o aveau în siguranţa şi în felul lor de viaţă. Pe moment, liantul comunitar s-a spulberat lăsînd locul groazei că oricînd, de oriunde şi din partea oricui poate veni ceva neobişnuit de rău.  

Mă văd obligat de împrejurări să scriu din nou despre atentate. Dacă prima serie a făcut victime la propriu, cea de-a doua, nereuşită fizic, a avut, mi se pare, un efect psihologic mai mare. „Sîntem încă aici, poliţia voastră nu e în stare de nimic, avem situaţia sub control şi putem oricînd să mai punem bombe cînd şi unde nici nu vă aşteptaţi. Primele atentate nu au fost un caz izolat ca-n Spania sau Statele Unite, teroarea abia acum se instaurează“, a părut să fie mesajul acestei a doua serii. Şi, în consecinţă, Londra a devenit numai ochi. Ochii celor care merg cu metroul sau autobuzul şi aruncă priviri îngrijorate, pe sub sprîncene sau pe deasupra ochelarilor, celor cu pielea mai închisă la culoare şi mai tineri (care sînt peste tot în Londra). Dacă se întîmplă să mai aibă şi un rucsac (şi se întîmplă, cam cîte unul în fiecare vagon de metrou), privirile sînt însoţite de cîte o pauză de respiraţie. Apoi ochii se îndreaptă scurt către alţi ochi care par la fel de neliniştiţi, pentru confirmare: „Ai văzut şi tu? Crezi că e OK?“ „Am văzut, nu ştiu ce să cred“ poate fi răspunsul celeilalte priviri. La urcarea în metrou oamenii au început să facă manevre ciudate. Nu se mai urcă pe uşa cea mai apropiată. Intră în vagon numai după o scurtă evaluare de ansamblu a situaţiei. Sînt persoane care par brusc să prefere o uşă mai îndepărtată. În autobuze lumea se înghesuie la parter şi cît mai aproape de uşă. Uneori nici intervenţia şoferului, care le spune că sînt locuri la etaj, nu-i convinge să se mişte de acolo. După cele două experienţe anterioare, se crede că locurile de sus sînt cele preferate de plasatorii de bombe. Ochi neliniştiţi sînt şi prin magazine: cei ai oamenilor de pază, din privirea cărora a dispărut orice urmă de plictiseală. Studiază clienţii discret, dar atent. La fel şi poliţiştii de pe stradă, care-şi scrutează sectorul. A apărut şi o formulă pe care ţi-o adresează vînzătorii sau chelnerii cînd ieşi din magazin sau din restaurant şi care cred că e foarte nouă: take care (aveţi grijă). Copiii se joacă, bineînţeles, de-a bombele. Regina a spus că atentatele au întărit comunitatea. Au mărit solidaritatea dintre locuitorii Londrei, dar i-au umplut în acelaşi timp de suspiciune. Atît de tare, încît poliţia a început, cum am văzut, să împuşte oameni nevinovaţi. Se vorbeşte despre introducerea unor aparate care să controleze bagajele tuturor celor care se urcă în metrouri sau autobuze. Tehnologii sofisticate, bani mulţi. Să nu uităm însă că în ultimul atentat din Egipt au fost folosite maşini capcană. Nu poţi păzi o ţară întreagă, mai ales cînd ai de-a face cu sinucigaşi. Pe ăştia nu poţi decît să-i descoperi din timp. Lumea spune că pe lîngă descreieraţii de acum, teroriştii de la IRA păreau nişte gentlemeni. Oamenii se uitau atunci după genţi lăsate fără stăpîn, acum se uită după indivizi suspecţi. Diavolul are o caracteristică: tocmai atunci cînd crezi că l-ai învins sau măcar l-ai descoperit, el ia un alt chip. Trebuie să-l cauţi mereu în altă parte. Şi ochii londonezilor îl caută neîncetat. El pare a fi însă acum chiar dirijorul acestui joc de priviri.  

Foto: wikimedia commons