Obsedantul "caz Eminescu"

Articolul despre Mihai Eminescu din volumul III al DGLR a fost realizat, în colaborare, de cei doi preşedinţi ai înaltelor foruri culturale din România şi Republica Moldova: Eugen Simion şi Mihai Cimpoi. Doi critici literari de autoritate şi, în acelaşi timp, autori ai unor volume semnificative despre poezia şi proza eminesciană. Însă, dincolo de abundenţa impresionantă a bibliografiei, textul celor doi exegeţi are un caracter descriptiv-eseistic discutabil în unele puncte. Ideile politice ale lui Eminescu, de pildă - ca să mă opresc doar la acest aspect - sînt expediate în descripţii impresioniste. Micul text polemic al lui Cristian Preda din Dilema nr. 265 (cel despre "nulitatea" gîndirii politice eminesciene...) e combătut pe larg printr-un sofism: "Şi apoi, cînd este vorba de teoriile unui mare creator, ce importanţă are progresismul sau conservatorismul său? Importanţă are doar creaţia din interiorul sistemului ideologic. Creaţia poate transforma o teorie discutabilă într-o utopie acceptabilă estetic... A judeca articolele sale din unghiul practicii sociale este o eroare de situare. Eminescu nu era actual, din această perspectivă, nici în 1877, nici în 2003. Soluţiile sale sînt impracticabile..." Tipic pentru polemicile culturale de dinaintea lui 1990, argumentul confirmă - involuntar - opinia lui Cristian Preda: "nulă" din unghiul praxisului social, gîndirea politică a lui Eminescu ar fi relevantă doar prin poeticitatea utopismului ei... De fapt, a evalua din unghi exclusiv estetic filozofia politică a unui mare scriitor reprezintă, mai ales în cazul de faţă, o inadecvare la fel de vădită ca şi negarea gîndirii sale politice pe considerentul inactualităţii/impracticabilităţii. Asta, desigur, în cazul cînd reflecţia lui nu e "realmente nulă"... La urma urmei, şi Joseph de Maistre, şi Donoso Cortes, şi ceilalţi reacţionari europeni ai secolului XIX erau la fel de inadecvaţi, sub raportul praxisului social, ca şi gazetarul de la Timpul, dar asta nu îi face mai puţin relevanţi pentru istoria ideilor. Mă tem că avem de-a face cu o falsă problemă. Gînditorul politic Mihai Eminescu nu mai poate fi contemporanul nostru, iar chestiunea actualităţii sau inactualităţii practice a ideilor sale nu e "în chestie". Pe de altă parte, "apărarea marilor noastre valori patrimoniale" n-ar trebui să se facă prin muştruluirea polemică a "detractorilor" în cadrul unor articole de dicţionar. Obiectivitatea, contextualizarea istorică şi probitatea exegetică ar fi fost argumente mult mai potrivite şi mai convingătoare. Din păcate, în locul unui examen în marginea surselor intelectuale şi ideologice ale poetului (despre care au apărut în ultimul deceniu cîteva studii serioase), asistăm la o mobilizare disproporţionată împotriva cîtorva opinii provocatoare. În aceeaşi ordine de idei, atît articolul din DGLR (din vol. I) despre T.O. Bobe, cît şi cel despre revista Dilema (din vol. II) conţin, în proporţie de aproape 50%, consideraţii despre "cazul Eminescu". Nu e oare cam mult?