Obiecte, timp, poveşti şi amintiri

Vă voi spune o poveste. Reală, mi s-a întîmplat acum cîțiva ani. Nu știu de ce, dar de mic sînt foarte atent la tot ceea ce poate (de)veni pe firul unei povești, la ceea ce poate naște poveste, sau la ceea ce pare a purta aura unei posibile povești. Probabil pentru că am crescut ascultînd viniluri cu basme Electrecord, în care absolut totul, toate obiectele și ființele au un sens împreună, în acele lumi. Chiar dacă la un moment dat acesta scapă ascultătorului, e doar o chestiune de timp pînă cînd el va fi capabil să recunoască filonul încărcat cu sens, și apoi să-l urmărească.

Eu sînt amator de fotografie, practicant pasionat. La început de tot, cîndva prin 2003, descopeream fotografia realizată cu aparatul digital. Această mi-a și deschis drumul curiozității și deschiderii spre această lume fabuloasă, a imaginii fotografice. Aparatele rusești pe film folosite înainte nu au avut acest dar. Și cum începeam eu să îmi cercetez curiozitatea în fața lumii prin declanșări efervescente, am început, după o vreme, să aflu și cărți de specialitate, și faptul că există o istorie a fotografiei, această punctînd nume esențiale, dar și aparate din trecut – minuni ale tehnicii. Un gînd mi-a încolțit atunci, în mintea mea de începător absolut, după ce numărasem deja cîteva zeci de mii de cadre digitale: dar oare cum e să lucrezi pe film, pe film alb-negru(!), dar să lucrezi real, în cunoștință de cauză? Uau, cum ar fi...? Cu siguranță e o treabă mult mai serioasă, filmul e un mediu legendar, îl privim cu respect și facem plecăciuni în fața lui, nu avem voie să risipim vreun cadru!

Declanșările digitale au continuat, și în mintea mea s-a ivit atunci curiozitatea de a încerca filmul, un aparat pe film, ceva clasic, ceva care să necesite implicare totală, tactilitate și emoție. Îmi e dor acum de acele stări magice, dinaintea unor mistere care deschideau lumi noi, numai bune de explorat cu asiduitate. Nici nu-mi imaginam că pot găsi, nu știam unde pot găsi, era un gînd profund, ca o proiecție virtuală, pe care o vezi, o simți, dar pe care nu ești sigur dacă trebuie să o și atingi.

Cu aceste stări îmi plimbam paşii pe coclauri. Pînă într-o zi în care, cu aparatul digital agăţat la gît şi cu ceva bagaje în mîini, am intrat în casa gazdei la care locuiam din cînd în cînd la munte, cînd mă desprindeam la sfîrşit de săptămînă de oraş.

Era o familie frumoasă. Doi oameni luminoși, trecuți de 60 de ani, care aveau o casă frumoasă, interbelică, în care stăteau dintotdeauna, și în care acum primeau turiști, în general tineri, pe alese. Aveau rostul lor, o casă superbă, un ciobănesc mioritic adorabil. Camerele păstrau patina timpului, găseai oriunde obiecte vechi, care povesteau de la sine, discret, dar foarte clar, poveștile vremurilor la care fuseseră martori. El era rotunjor și emana o stare bună, pozitivă, cu obraji roșii, avea mereu o vorba bună, purta o vestă verzuie, împletită, destul de groasă. Ea era înaltă, subțire că un fus, cu un păr lung și alb. Cumva diferiți că prezență, dar atît de „împreună” dintotdeauna, că stare. Fiecare își avea rostul lui în casă, simțeai imediat echilibrul comunicării fără cuvinte dintre ei, cînd știi deja gîndul celuilalt, nu mai e nevoie să fie rostit.

Și cum am intrat eu în casă, cu aparatul atîrnat de gît, el a exclamat: „Aaaa, iaa uitee, tu faci fotografii!... Ia uite, ce coincidență.... am un aparat de vînzare, poate știi pe cineva care ar vrea să-l cumpere.” Eu, oprindu-mă, sînt străfulgerat de gîndul care căpăta contur din ce în ce mai clar în mine, legat de aparatul pe film visat: „...Păi, chiar eu aș fi interesat, mi-l puteți arăta!” am spus eu cu un ușor tremur voios în glas, surprins de felul în care se leagă lucrurile, dirijate parcă de o mînă invizibilă, dar care știe exact ce face.

Îmi aduc aminte exact cuvintele lui, revenit în holul casei după o scurtă absenţă: „Uită-te tu la el, poate te pricepi mai bine, eu îl am de multă vreme și nu l-am mai folosit, vezi cum stă treaba cu el, dacă mai merge.” Și cu aceste cuvinte care nu denotau vreun atașament față de aparat, mi l-a pus în mînă. Îi mulțumesc, îi promit că voi analiza și îl iau în cameră, să mă uit la el pe îndelete. Am lăsat bagajele, am deschis tocul aparatului, cu grijă și curiozitate. Pulsul mi-a luat-o razna cînd l-am privit, față în față: era un Canon clasic, pe film, cu levier, cu obiectiv, cu pîrghii și butoane. Era magic! Era exact ce îmi doream eu! Uau, l-am scos cu grijă din toc, l-am armat, m-am uitat prin vizor, am făcut clarul și am declanşat. Ce senzație! Ce minune, să aflu acest aparat la capătul gîndurilor mele curioase! Era clar că trebuie să fie al meu. Am mai stat, m-am învîrtit cu el prin cameră făcînd pe fotograful, să îl simt, să mă imaginez lucrînd cu el. M-am hotărît imediat: îl iau.

Am coborît bucuros din cameră, la ei în bucătărie, să îl anunț. Bărbatul era așezat la masă, pe unul dintre scaune, și m-a privit zîmbitor: „Ei, cum e?”, ca un bunic care face o supriză nepotului. „Îl iau eu...” i-am spus cu vocea gîtuită de emoție. „Ei, foarte bine!” a zis el, și atunci a întors capul spre noi și soția lui, zîmbitoare, care trebăluia ceva. Era o atmosferă magică, blîndă, pozitivă, m-am încărcat cu aceste imagini și mi-am spus că totul se întîmplă exact așa cum trebuie, și ce bine că totul e atît de bine!

Am stat cîteva zile și am plecat, mîndru, cu noul meu aparat pe film, așa cum visam. Nici nu știam ce lume aveam să deschid cu el, în mine. Acum știu.

Am mai revenit acolo abia peste un an, cam în aceeași perioadă. Cînd am intrat în curte, spre casa semeaţă, cîinele era apatic, nu s-a sinchisit de noi. Nu e băi, o fi el mai leneș. Apoi, în fața ușii, am aflat-o pe ea. Ea ne-a deschis, femeia înaltă și subțire, cu păr alb și lung. Am salutat-o voios, bucuros de revedere. Ne privea ușor transparent, apatic, ca o gazdă care întîmpina niște străini. Zic: „Sînt eu, băiatul cu aparatul! Am fost aici și anul trecut!” Abia atunci a avut o prima reacție: „Da, tu ești băiatul cu aparatul! Tu ai luat aparatul! Vino cu mine!” mi-a zis, și m-a luat de mînă, să o însoțesc. Am lăsat totul în hol și m-am dus cu ea. Am ajuns împreună în bucătărie. Nu părea să mai fie altcineva acolo, mă așteptam să îl găsesc și pe el. Dar el nu era. Ea m-a așezat pe scaunul pe care știam că a stat el atunci, cînd am vorbit despre aparat. A luat dintr-un cuier acea vestă verzuie, împletită, pe care am recunoscut-o, era a lui. Fără nici un cuvînt, mi-a așezat-o pe umeri, figura i se luminase, emană o energie anume, dar simțeam tăcerea în care era cufundată. Eu, pe scaunul lui și cu vestă lui pe umeri – femeia a ciocnit cu mine un păhărel de palincă. Era luminoasă și împăcată. Eu eram atunci el și îl avea cu ea. Eu, băiatul care purta aparatul lui, dat de el ca să îl folosesc în continuare. Eram cumva un păstrător al unei părți a memoriei lui, în acel loc. Am tăcut tot timpul, mi-am dat seama ce se întîmplă și am respectat momentul ei, indiferent de orice. Eu am fost pentru cîteva minute el, pentru ea. Iar aparatul foto era obiectul-pretext care făcea legătura între lumi, între oameni, între real și imaginar, între atunci și acum, între ea și el.

M-am retras în tăcere. Eram trist că nu mai e, el era stîlpul casei. Dar într-un fel bucuros că, în mod tainic, am ajutat-o să îl revadă acolo, atunci, cu vesta lui, pe scaunul lui din bucătărie.  Obiecte și memorie, povești făcute posibile, părți disparate care într-o clipită capătă sens, frînturi de mozaic care brusc descriu un tablou clar. O poveste care pentru mine rămîne vie și astăzi, cu fiecare declanșare pe care o fac, și care își are un izvor acolo.

Vlad Eftenie este arhitect şi fotograf. Îl găsiţi la www.veftenie.daportfolio.com.

Foto: V. Eftenie