Obiceiuri la naşterea unui copil
„Da’ ce, dragă, coreencele nasc altfel?“
Cititorii mai „vechi“, care „au apucat“ şi ultimele decenii ale dictaturii comuniste din România, îşi amintesc, poate, o iniţiativă din Programul PCR pentru formarea omului nou, „constructor conştient al societăţii socialiste multilateral dezvoltate“, elaborat sub îndrumarea „genialului conducător“, ca urmare a unor vizite „istorice“ în China lui Mao şi, mai ales, în RPD Coreeană, în care trona încă umbra vie a marelui Kim Ir Sen.
Era în 1976, cînd, rememorează cu exactitate etnologul şi scriitorul Constantin Eretescu, „Secţia de propagandă a CC al PCR a înaintat Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice (fostul Institut de Folclor, ulterior Institutul de Etnografie şi Folclor, trecut de sub egida Academiei Române sub patronajul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, împreună cu Centrul de Fonetică şi Dialectologie al Academiei şi cu Centrul Creaţiei Populare – n.n., N.C.) un material intitulat „Recomandări privind îmbogăţirea caracterului ceremonial al unor manifestări din activitatea şi viaţa oamenilor din societatea noastră“.
Într-o perfectă limbă de lemn, erau formulate astfel de „recomandări“, al căror efect urma să fie „părăsirea treptată şi definitivă (sublinierea mea) a învelişului mistic, religios al unor momente ale obiceiurilor, acolo unde acestea mai există“. Se urmărea, ne traduce C. Eretescu în studiul „Obiceiuri noi pentru omul nou“ apărut în Analele Sighet 10. Anii 1973-1989. Cronica unui sfîrşit de sistem, Fundaţia Academia Civică, 2003, republicat, cu adăugiri, în volumul Ştima Apei. Studii de mitologie şi folclor, Editura Etnologică, 2007, „modificarea aspectelor ceremoniale ale unor obiceiuri bine îndătinate, ca (a)cele(a) din ciclul vieţii“. „Recomandările“ cu privire la obiceiurile de la naştere erau, „prin natura lucrurilor“, zice etnologul, „limitate. Naşterea are loc într-un spital sau acasă, în prezenţa unui singur martor“. Ceea ce este numai parţial adevărat.
Sigur, mama e unică, cum suna finalul unui banc cu Bulă („mama – e una!“), dar întreaga familie şi chiar întreaga comunitate erau interesate ca actul fizic al aducerii pe lume a unei noi fiinţe umane să se desfăşoare normal, iar evenimentul să fie făcut public, printr-un gest ceremonial, cît mai curînd posibil. Dacă femeia întîmpina dificultăţi mai mari la „facere“, moaşa, cea mai bătrînă femeie din neam, din partea soţului, a tatălui nou-născutului, făcea apel la congenere ale sale care organizau o „rugă a babelor“ sau chiar la bărbaţi care trăgeau, într-un anumit fel, clopotele de la biserică, pentru a uşura naşterea, ori se apela la resorturi ale magiei prin similitudine, punîndu-se în odaia femeii aflate în chinurile facerii o furcă de tors şi un topor şi rostindu-se invocaţia: „Dacă e fată să iasă la fuior, dacă e băiat să iasă la topor“.
Să ne amintim, pe de altă parte, că în 1976 trecuse un timp de la intrarea în vigoare a celebrului Decret privind măsurile pronataliste, încît viitorul cetăţean al României Socialiste era luat în evidenţă înainte chiar de a se fi născut, înregistrat, „protejat“ prin toate mijloacele, nu numai de către medici și asistente medicale, dar şi de miliţieni, securişti, procurori şi alte „organe“, încît, departe de a mai fi un act strict personal, familial, naşterea, aducerea pe lume a unui prunc devenise, în anii aceia, o „afacere de stat“, o chestiune publică.
De fapt, imediat după naştere, „aparţinătorii“ – tatăl, de obicei – legalizau venirea pe lume a pruncului, declarîndu l la Oficiul Stării Civile, atribuindu-i un nume, dîndu-i o identitate.
Odată cu transferarea naşterii din spaţiul familial în spaţiul public (casa de naşteri, maternitatea), chiar şi cele mai intime acte (tăiatul buricului, recuperarea placentei, „căsuţa“, prima scaldă) deveneau acte pur medicale, degajate de orice conotaţie magică, rituală. Aşa încît un proverb precum „copilul cu mai multe moaşe rămîne cu buricul netăiat“ şi-a pierdut aproape total sensul originar şi ar fi chiar instructiv să-l testăm într-un grup de români de 40-50 de ani, de la oraşe şi sate, acum. Încă mai absconsă ar fi semnificaţia altei ziceri paremiologice, conform căreia, „moaşa ştie, moaşa să vie!“, întrucît „contextul său genetic“, cum ne place unora dintre noi să zicem, sursa lui primară, originară, este greu de reconstituit sau de amintit în zilele noastre, măcar că ansamblul credinţelor despre „ursită“, „soartă“, „ursitoare“ este încă plin de vitalitate în mentalul colectiv.
Oricine ştie, fără a fi neapărat convins de adevărul acestei ziceri, că „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus“, că „aşa i-a fost scris“, „aşa i-a fost datul“, „Aşa e datul sorţii / Să n-am eu pe băiatul meu, / la cap, în ceasul morţii“, zice „Mama“ lui Coşbuc, indicînd inexorabilitatea destinului, o dominantă a filozofiei populare româneşti, dar puţini mai ştiu astăzi că deţinătoarea acestui secret existenţial era moaşa, „sage femme“, din tradiţia populară românească, singura „calificată“ să stea trează în cele trei nopţi cînd sînt aşteptate ursitoarele, să audă şi să reţină ce sorocesc ele nou-născutului, în zorii vieţii lui. De aceea, în situaţii de cumpănă, ea este chemată să vie, pentru că ea „ştie“. Şi ce ar fi putut să ştie: dacă pruncul s-a născut cu căiţă, semn al potenţialităţii de a deveni, după moarte sau chiar în timpul vieţii, strigoi, sau cu ochii roşii, sau cu anumite malformaţii, semne pe corp etc.
Toate aceste practici privind aducerea pe lume, primirea, despărţirea de lumea „increatului“, purificarea, introducerea şi integrarea în lumea „albă“, ţin de spaţiul casnic, familial, şi de aceea imixtiunea factorilor sociali, administrativi, din lumea politicului era aproape imposibilă, încît Constantin Eretescu avea dreptate cînd aprecia, în 1976, că „intervenţia oficială în cuprinsul manifestărilor legate de naştere era, prin natura lucrurilor, limitată“.
După cele patruzeci de zile, şase săptămîni de purificare, protecţie, (re)integrare a mamei şi a copilului în „lume“, perioadă în care „lumea“ din afară, rude, vecine, cunoştinţe vin în vizită la lăuză cu daruri („rodina“), cu urări şi sfaturi, aceasta era „scoasă la biserică“, i se făcea un maslu (rugăciune) şi era redată grupului familial restrîns sau mai larg, aptă de muncă, de treburi gospodăreşti etc. Tot atunci, de obicei, se săvîrşea şi „taina botezului“, încreştinarea noului născut, de către preot, în prezenţa naşilor de botez, părinţii spirituali ai micului lor fin, devenit membru cu drepturi depline al comunităţii căreia îi aparţine. Lepădarea naşei de Satana şi primirea rituală a micului creştin încheiau un ciclu al integrării lui în lumea noastră.
Instituţia năşiei este o invenţie a Bisericii creştine, dar rituri de acordare a numelui, de integrare în comunitate, de atribuire a unei identităţi personale au şi alte religii, inclusiv cele primitive, cum demonstrează Claude Lévi-Strauss în Gîndirea sălbatică, capitolul „Individul ca specie“, în care face referire la modul de numire la penani, o populaţie care duce o viaţă nomadă în interiorul insulei Borneo. După vîrstă şi situaţia familială, un penan poate fi denumit prin trei feluri de nume – „un nume personal“, „un teknonim“ („tatăl lui cutare“, „mama lui cutare“) sau „un necronim, exprimînd legătura familială a unei rude decedate, „tată mort“, „nepoată moartă“.
Dar de aici pînă la numele „de botez“ atribuite unor copii în ziua de azi (Portocala, Mannix, Salam etc.) e o cale atît de lungă, mărturisind nu atît o inventivitate debordantă, cît o lipsă de cultură fără margini. Pentru că, oricît de eminamente naturală şi de universală ar fi naşterea (replica de sub titlu aparţine unui profesor universitar, academician după 1990, om de spirit, care a comentat astfel, cu umor, în şedinţa Consiliului Facultăţii de Litere, tema unei teze de doctorat despre „Naşterea la români şi la coreeni“), ea nu este mai puţin un act de cultură.
Pentru că, zice un antropolog, toate fiinţele se nasc şi mor, dar nu a văzut nimeni, încă, un animal să sufle în lumînările de pe tortul de la ziua lui de naştere.
Nicolae Constantinescu este profesor univ. la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. De formaţie filolog, specializat în folclor, etnologie, antropologie culturală. Cea mai recentă carte: Cultura antropologică, Editura Etnologică, Bucureşti, 2016.