Oare nemţii ne plac pe noi, românii?

11 februarie 2015   Tema săptămînii

Cinci ani am trăit în Germania şi tot nu ştiu să răspund la această întrebare. Probabil că asta se datorează excelentei arte a disimulării germane atunci cînd vine vorba de corectitudine politică. Ne referim la ţara în care „cetăţeanca“ există în vocabular doar pentru a fi egală cu „cetăţeanul“ la nivel formal, la ţara în care nu există „doamna cancelar“, ci „cancelara“ Angela Merkel, nu „doamna ministru“ von der Leyen, ci „ministreasa“. Sigur, putem înţelege raţiunile istorice pentru care nemţii sînt atît de grijulii – recenta comemorare a eliberării lagărului de la Auschwitz este un indiciu relevant. 

În discursul public german, eu mă numeam „persoană cu fond migraţionist“, nu imigrant. La un moment dat, hotărît că nu mai fac faţă unui trai împărţit cu alte două persoane în aceeaşi „comunitate de locuire“ (locuinţă pe româneşte), am ajuns să caut o garsonieră pentru uzul propriu, egoist. Agentului imobiliar i-a picat fisa că nu sînt neamţ abia la a doua întîlnire, cînd, într-un discurs laudativ la adresa lipsei de accent în vorbire, mi-a explicat că „fondul migraţionist“ face obligatorie aducerea unui girant la contractul de închiriere. Venitul de 1,5 ori mai mare decît salariul mediu german nu avea nici o importanţă, la fel cum nu contau nici cîştigurile lunare de trei ori mai mari decît nivelul chiriei. 

Să înscriu acest episod în curentul de opinie „nemţii nu mă plac“? Greu, mai ales dacă îmi amintesc de zecile de oameni care m-au tratat, de la momentul strîngerii de mînă, drept „unul de-al lor“. Şi mai greu, dacă mă gîndesc la politica Germaniei de a promova limba lui Goethe peste hotare şi la faptul că am beneficiat de destule ori de pe urma acestei atitudini. Parcă mă face să uit un alt episod cu poliţiştii rutieri germani, care, vrînd să mă amendeze pentru că vorbisem la telefon în timp ce conduceam, au început să se relaxeze de-abia după cîteva minute de discuţie şi după ce au constatat că le par „nett“ (simpatic). 

Despre noi, românii, s-a vorbit mult în preajma lui 1 ianuarie 2014, pînă către prima jumătate a anului trecut şi la momentul în care o româncă a dat statul german în judecată pentru că nu îi plătea ajutor social. După verdictul care a stabilit că ajutorul social poate fi refuzat unui cetăţean străin comunitar, românii au mai apărut în presă odată cu alegerea „neamţului“ la Cotroceni. A fost dezbaterea despre „imigraţia sărăciei“, colapsul sistemului de protecţie socială din Germania şi avalanşa de români după ridicarea restricţiilor de pe piaţa muncii una isterică? Da, evident. Dar a cui să fie vina? Aş pune-o mai degrabă pe seama conservatorilor bavarezi care au vrut să profite electoral de pe urma unui sentiment latent în societatea germană, sentiment de nemulţumire faţă de stadiul de integrare a minorităţilor etnice, cu precădere cea turcă. 

Noroc cu presa responsabilă germană care a scos la iveală faptele, nu impresiile sau denaturările pre-electorale. Iar faptele ne spun că, în prezent, trăiesc în Germania peste 260.000 de români. Împreună cu bulgarii, cele două minorităţi reprezintă 5,5% din populaţia străină a Germaniei. Imigraţia acestor grupe a crescut, într-adevăr, după 1 ianuarie 2014. În prima jumătate a anului, comunitatea română şi bulgară a sporit cu 63.000 de oameni. În acelaşi timp, a crescut cu 116.000 numărul celor care au un loc de muncă. Circa 66.000 de români şi bulgari primesc ajutor social. Unul din zece are nevoie de suplimentarea venitului de la Jobcenter. Rata şomajului a scăzut de la peste 11% la 9,2%, mult sub media de 15% a străinilor în general. La români, şomajul este însă de doar puţin peste 6%, ceea ce, concluzionează Institutul pentru Studierea Pieţei de Muncă din Nürnberg, face din români „cea mai bine integrată comunitate de imigranţi din Germania“. 

Dincolo de datele statistice legate de piaţa muncii, românii din Germania au şi un profil interesant. Sînt, în medie, cu zece ani mai tineri decît populaţia activă autohtonă. 43% din românii aflaţi în Republica Federală au „înaltă calificare“, adică studii superioare, specializări etc. Nemţii „pot doar să viseze la aşa ceva“, scria revista

anul trecut (în Germania, media e de doar 28%). Toţi aceşti factori duc la avantaje importante pentru economia germană, aşa cum constată majoritatea institutelor economice ale ţării: se completează deficitul de personal calificat, iar, făcînd bilanţul fiscal, încasările la buget surclasează de departe cheltuielile cu ajutoare sociale sau alte beneficii.

Sigur, există şi dezavantaje. Pentru România, adică; ele se măsoară foarte uşor în numărul persoanelor calificate care părăsesc ţara şi se adaugă la fenomenul acut de

Din 1989 şi pînă acum, 20.000 de asistente medicale şi 30.000 de medici au părăsit România cu destinaţie predilectă Germania. 

Bon, deci ne plac nemţii sau nu? Nici la finalul propriilor mele idei nu ştiu să răspund la întrebare. Ar trebui să ne placă după informaţiile obiective? Eu zic că da. Poate Santa Klaus va ajuta la capitolul imagine pentru că, scria tot revista

, „românii (şi bulgarii) sînt mai buni decît imaginea pe care o au“. 

Punerea pe gînduri. 

Mai multe