Oamenii de lîngă noi

Casa în care trăim este microuniversul nostru. Acel bîrlog unde ne refugiem, departe de lumea dezlănțuită, cu toate problemele ei sociale, politice și economice.

Însă mult din confortul acestui bîrlog depinde și de vecini, iar vecinătatea este, de cele mai multe ori, o ruletă. Unul bocăne, altul troscăne, unul trîntește ușa, altul ascultă muzică – musai tare. Și nu prea ai luxul să ți-i alegi. Dacă ai parte de o soartă bună și ai vecini cumsecade, adică din aceia care nu-ți transformă casa în anexa lor sonoră, nu te inundă și nu te agasează în nici un fel, poți spune că ai tras lozul cel mare.

Există însă și reversul: acei ve-cini turbulenți care îți pot transforma bîrlogul, din oaza de liniște care ar trebui să fie, într un coșmar recurent, iar pe tine, din om în neom.

Cred că toți avem la activ povești despre acei vecini care ajung să scoată tot ce e mai rău din tine. Care îți dau frisoane de nervi. La început încerci pe cale amiabilă, cu vorba bună. Apoi faci plîngere la administrație. Apoi chemi Poliția. După care, dacă lucrurile tot nu se rezolvă, o iei „down the rabbit hole“. Dacă vecinul bagă bormașina, începi și tu să-i bați în țeavă; dacă lasă gunoiul la intrare, pe scara blocului, i-l verși pe preș, ca să-l înveți minte; dacă te inundă încontinuu și te întîmpină mereu tîmp cu același „Nu e de la mine, vecine!“, trîntindu-ți ușa în nas – păi, atunci pornești un război în toată regula.

Traiul la bloc, în comun, nu este deloc ușor. E un mozaic de obiceiuri care, vrînd-nevrînd, trebuie să se armonizeze. Fiecare are metehnele sale, dar nu toată lumea se gîndește la cum acestea îi afectează pe cei din jur. Iar de aici pînă la conflicte, rîci și nervi nu e decît un pas.

Acest Dosar nu își dorește a fi o analiză, de nici un fel, a vecinătăților. Nu are ca invitați experți în psihologie comportamentală sau sociologie, ci mai degrabă încearcă să adune povești personale despre traiul în comun. Cu bune și cu rele.

Ilustraţie de Ion BARBU