Oamenii care se adună seara în jurul mesei

Pînă la referendumul inițiat în 2018 de Coaliția pentru Familie cu sprijinul PSD-ului nu m-am gîndit niciodată serios la ce înseamnă o familie. Pentru mine era ceva de la sine înțeles: familia e formată din oamenii care locuiesc sub același acoperiș, la care se adaugă aparținătorii gen părinți, frați, bunici și veri, risipiți prin diverse alte locuri, ca să nu mai punem la socoteală cîinele și pisica, hamsterul și peștii de acvariu. Mi se părea lipsit de sens să atașezi o etichetă seacă de genul „mulțimea x cu atîtea elemente” unei entități atît de vii precum familia. S-a dovedit că mă înșelasem. Existau o mulțime de oameni pentru care miza era uriașă, spre bine sau spre rău. Iar eșecul referendumului se numără printre puținele lucruri pe care țin să le sărbătoresc în vreun fel.

Ba nu, greșesc. M-am mai gîndit o dată acum cîțiva ani, la moartea mamei persoanei-împreună-cu-care-locuiam-fără-să-fim-căsătoriți. Atunci ne-am dat seama că, în ipoteza nu chiar atît de improbabilă pe cît pare a morții unui membru al cuplului, alți oameni ar hotărî ce se întîmplă cu noi. Și anume, oamenii care făceau parte din familia oficială, cea aprobată de lege și de comunitate, cu care puteam avea o viziune comună sau nu asupra destinului postum. Pentru că asta părea de domeniul fantasticului, am luat măsura care părea să ofere soluția cea mai la îndemînă. Ne-am căsătorit. Practic, am făcut-o pentru ca nimeni altcineva decît noi să nu poată dispune de corpurile noastre după moarte. Sună cinic? O fi. În cazul ăsta, „cinic” a fost pur și simplu un sinonim pentru „practic”. Nu m-aș fi căsătorit niciodată din iubire. Iubirea n-are nevoie de acte. Moartea, se pare că da.

Cel mai de curînd m-am gîndit însă la subiectul ăsta încercînd să anticipez ce o să-i spun fiului meu cînd mă va întreba ce cred despre povestea cu familia, despre tradițiile și obiceiurile afiliate ei. Căci mă va întreba, iar eu va trebui să fiu pregătit să-i răspund, căci asta-i treaba părinților, să facă din copii cetățeni utili și responsabili ai societății. Alex mic are cinci ani și jumătate și e genul super-prietenos, pe care trebuie să-l oprești să intre în vorbă cu necunoscuți întîlniți pe stradă sau să-i îmbrățișeze. Pentru el, lumea întreagă e o familie mare și fericită, așa încît deocamdată mi-e imposibil să-l fac să priceapă că sînt oameni al căror scop în viață e să le spună celorlalți cum să trăiască și cu cine ar fi bine să locuiască. Bine, eu n-am reușit să-l conving nici măcar că poeziile de genul „Poftă bună, mulțumim, și la masă nu vorbim” nu ni se aplică nouă, celor pentru care socializarea e însăși esența strîngerii laolaltă în încăperea în care gătim. De fapt, aș fi putut să-i spun foarte bine că și asta e familia: oamenii care se adună seara în jurul mesei.

Definiția din DEX n-o să i-o citesc. „FAMÍLIE, familii, s. f. 1. Formă socială de bază, realizată prin căsătorie, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți)”. Serios? Atîta s-a putut? Oamenii ăștia chiar au nevoie de un specialist în comunicare. Așa că, probabil, o să-i spun că familie e ceea ce crede el că-i familie. Și că pentru informații suplimentare va trebui să ne urmărească cu atenție și să se prindă din mers. Nu pot decît să sper că vom fi niște modele demne de urmat și că vom rămîne consecvenți, avînd în vedere că copiii imită în general ceea ce văd la adulți. Teoretic, n-ar trebui să fie prea greu, dar în practică e puțin altfel, după cum s-a tot dovedit. Știți cum e, toți sîntem progresiști, anticlericali și de stînga pînă vine vremea să ne cununăm la biserică, să facem nuntă cu rudele și să botezăm copilul creștinește, ca să nu se supere bunica și să te vorbească pe la spate rudele și vecinii. Atunci nu mai sîntem așa progresiști.

La noi, aspectul ăsta îi va fi destul de clar. O să-i arăt poze de la cununia noastră civilă  și o să-i spun că nici n-am făcut nuntă, nici n-am purtat costum – în primul rînd, pentru că nu aveam așa ceva și, în al doilea rînd, pentru că nu-mi place să fac frumos pentru ceilalți. Și că dacă vrea să se boteze, va trebui s-o facă atunci cînd va crede de cuviință, dacă va crede de cuviință. La fel și cînd va veni vorba de alegerea partenerului de viață. Poate fi de orice gen, atîta vreme cît e de treabă și nu uită să aducă cu el o sticlă de vin sau o atenție ori de cîte ori vine în vizită.

Și cam atît. Ar trebui să se descurce și singur cu informațiile astea. Mai ales că, de la o vîrstă încolo, sigur nu va mai apela la noi pentru sfaturi și informații. Doar pentru asta există anturajul, care, se știe, este sprijinul de nădejde al oricărui adolescent din lume.

Alex. Moldovan este traducător și scriitor.