Oameni care urnesc munţii din loc
Povestea începutului
E o poveste mai veche cu Biblionet... Cred că prin 2008, cînd coordonam Reporter special – o emisiune de publicistică, reportaj şi anchetă la Antena 3 –, a venit una dintre colegele mele, Anca Grădinaru, şi mi-a spus despre iniţiativa Fundaţiei „Bill & Melinda Gates“ în România. Apoi, a realizat un film de o oră despre Biblionet şi ce urma să se întîmple – totul părea aproape fictiv, pentru că noi, mai ales în meseria asta, ne-am obişnuit să fim sceptici, sîntem mefienţi cînd auzim că cineva vrea să facă ceva bun. Iniţial, eu, unul, nu am crezut că o să se întîmple cu adevărat, dar mi s-a părut frumos să putem difuza un film de o oră despre o iniţiativă pozitivă.
Pe la începutul acestui an, m-au căutat cei de la GMP PR, care voiau să-mi comunice că Programul Biblionet se apropie de sfîrşit şi că, uite, chiar au fost cheltuiţi atîţia bani – aproape 27 de milioane de dolari –, există Internet, bibliotecarii au făcut cursuri ca să-l folosească şi să predea, la rîndul lor, utilizatorilor din mii de localităţi, descoperind că Internetul schimbă viaţa comunităţilor, că oamenii descoperă lumea în felul acesta. Şi m-au întrebat dacă n-aş fi interesat să spun cîteva dintre poveştile din aceste biblioteci – aşa am ajuns să reiau contactul cu Biblionet şi să culeg poveşti.
A urmat pasul alegerii bibliotecilor...
Ce defineşte o poveste bună? O tensiune de excepţie, o întîmplare nemaivăzută, ceva care emoţionează, care surprinde, care indignează, care stîrneşte reacţii. Am avut un dialog cu cei de la fundaţie şi cu cei de la GMP PR şi le-am spus că, dacă vor poveşti, acestea ar trebui să răspundă unor astfel de întrebări. Desigur, prima selecţie a fost dată de capacitatea bibliotecarilor de a relata ce s-a întîmplat la ei. Şi au apărut tot soiul de informaţii, de frînturi de poveste, de întîmplări, din ele am făcut o selecţie şi a rămas să ne documentăm...
Una dintre poveştile care îmi vine imediat în minte e cea a lui Alexandru, puştiul din Moreni, care, după cinci ani în care nimeni nu mai ştia nimic de fratele său pierdut, l-a regăsit pe Facebook, mergînd la bibliotecă. De altfel, toate întîmplările, toate reportajele includ o oarecare stare de surprindere a mea – în primul rînd, pentru că ajungi să cunoşti o lume care trăieşte în telenovele, de fapt. Telenovela este o poveste emoţionantă despre cum binele învinge răul cînd nimeni nu mai crede. Şi este atît de cheesy, încît noi, cu cinismul urban pe care-l dezvoltăm în oraşele mari precum Bucureştiul, nu credem în ele, ni se pare ruşinos să ne uităm la o telenovelă.
Un alt exemplu: la Valea Mare, un puşti dat în grija cuiva dintr-un sat, unde a crescut pînă la 20 de ani, fiind ostracizat de întreaga comunitate – pentru că la sat lucrurile astea nu s-au schimbat –, descoperă, după ce vine Bill Gates şi le dă calculator acolo, că maică-sa e în oraşul de lîngă, adică la 20 de kilometri distanţă...
Deodată, te întrebi cît de neatent eşti la conspiraţia universului, pentru că, după ce te duci şi documentezi poveştile acestea formidabile, rezultă că universul conspiră să se întîmple lucruri minunate, în serii de coincidenţe; soarta se-ntoarce în mod fericit. Iar acesta este scenariul oricărei telenovele de succes – în ciuda tuturor greutăţilor, pînă la urmă lucrurile se rezolvă. Şi noi, orăşeni care trăim numai în betoane, ne îndepărtăm de conspiraţia asta a binelui universal, care pare că există în unele locuri şi se-ntîmplă fără ştiinţa noastră.
Internetul e bun, dar cum rămîne cu cărţile?
Prima condiţie ca să-ţi cumpere cineva marfa este să intre-n magazin. Poate că nu toată lumea poate să citească. Sînt oameni care termină şcoala şi nu mai scriu niciodată în viaţă nimic pentru că nu mai au nevoie să scrie nimic niciodată. Asta-i soarta lor. Nu mai citesc niciodată nimic pentru că nu mai au nevoie să citească. Citesc întreţinerea pe avizier şi cu asta basta, s-a terminat. Însă copiii merg la bibliotecă şi e un lucru important: acest proiect a transformat bibliotecile din ceea ce tindeau să devină – nişte depozite moarte de cărţi – în locuri sociale. În al doilea rînd, puştii nu se duc acolo doar pentru net. Sigur că atracţia Facebook-ului şi a Internetului este irezistibilă. Dar primesc teme de la şcoală şi au nevoie, de obicei, de net sau primesc fişe de lecturi. Acum, depinde şi de bibliotecar. El sfinţeşte biblioteca. Sînt oameni pe care i-am întîlnit şi care condiţionează accesul la calculator al vizitatorilor mici, îi verifică dacă au mers la şcoală, dacă au citit nu ştiu ce... Iar unii dintre copii probabil că vor deveni curioşi, fiind înconjuraţi de cărţi în fiecare zi.
Mici victorii neştiute
În momentul acesta, în stratificarea socială specifică satelor, prin interacţiunea destul de amplă pe care a început s-o aibă cu copiii, bibliotecarul se situează undeva în zona învăţător, profesor... Sînt unii oameni, cum e femeia din Mărăşeşti, care – după 20 de ani de muncă, în care nu s-a întîmplat nimic în afara faptului că s-a dus la un loc de muncă care era într-un magazin de metalo-chimice în care nu intra nimeni niciodată – s-a dus şi a zugrăvit şi a curăţat tot, după care s-a aşezat pe un scaun şi număra şoarecii, pentru că singurii care treceau prin bibliotecă erau şoarecii. Iar după 20 de ani, a auzit că s-ar putea să obţină un computer şi Internet şi că s-ar putea să vină americanii, aşa că s-a dus peste primar şi l-a bătut la cap pînă el a fost de acord să aplice pentru Programul Biblionet. Aceştia sînt oamenii care urnesc munţii din loc.
Bibliotecarii reprezintă firul roşu
În mod evident, la sate sînt locuri cu resurse mai mici, însemnînd spaţii mai modeste. Dar în toate locurile în care am fost, bibliotecarii pe care i-am cunoscut sînt fiinţe încăpăţînate şi entuziaste – acesta este firul roşu. Oameni care se agaţă cu ghearele şi cu dinţii să facă ceva, indiferent dacă eforturile lor sînt răsplătite direct sau recunoscute. Sînt genul de oameni care sfinţesc locul. Trebuie să fie curat (şi nu doar pentru că urmează să vină cineva sau pentru că scrie undeva că trebuie să fie curat, ci pentru că aşa e bine, e lăsat de la Dumnezeu să fie curat); trebuie să facem ceva pentru copii, dar nu pentru că sîntem plătiţi... Nu există aşa ceva, acest lucru nu se poate cuantifica; dacă fac ceva, fac pentru că sînt dedicaţi. Biblioteca şi oamenii care vin acolo reprezintă subiectul existenţei lor, ei pentru asta trăiesc.
Vlad Petreanu este jurnalist şi unul dintre realizatorii matinalului Deşteptarea de la Radio Europa FM.
Foto: Ovidiu Micsik