"Oameni care mişcă lumea"
- argument -
Cînd eram mică, visam să fiu balerină. Graţioasă, delicată, învăluită în tutuuri foşnitoare, să fac şiruri întregi de piruete ameţitoare, să sfidez gravitaţia cu sărituri perfect executate. Grand jeté. Brisé. Coupé. Battement tendu. Demi-plié. Rond de jambe. Pas de deux. S-a dovedit însă repede că nu era pentru mine. Poziţiile nefireşti mi se păreau chinuitoare, corpul refuza rigoarea baletului clasic, geometria sa sculpturală. Ca să fii dansator profesionist, îţi trebuie acel „ceva“ pe care eu nu-l aveam. Să te trezeşti dimineaţa şi să fii legat, inseparabil, de dans. Să mergi pe stradă şi să respiri dans. Să te plimbi printre rafturile din supermarket şi să-ncepi să-ţi imaginezi cum ar fi să umpli spaţiile acelea... cu dans.
N-am devenit balerină, dar am rămas o îndrăgostită a dansului, în oricare dintre formele sale. De la momentele solistice ale balerinilor la dialogul pasional schiţat de picioarele dansatorilor de tango, de la îmbrăţişările dintre doi salseros la eleganţa şi fluiditatea unui vals. Poveşti spuse frumos, nu prin cuvinte, culori sau note muzicale, ci prin mişcări atîrnate una de cealaltă, trupuri arcuite, pulsînd în ritmul dictat de muzică sau, pur şi simplu, de ceasul interior. Corpuri şi forme nu ca destinaţie, ci ca un mijloc de a atinge, fie şi în treacăt, spiritul.
Aproape că am fi tentaţi să credem că e suficient să ai pasiune (şi viziune) şi să te laşi purtat de val(s). Şi totuşi, nepăsarea guvernelor, nealocarea fondurilor necesare desfăşurării în bune condiţii a orelor, şcoli şi licee de coregrafie lăsate la voia întîmplării, spaţii de repetiţii improprii, săli mici, înguste, care nu lasă nici corpul, nici spiritul să respire, să se mişte liber, un Centru Naţional al Dansului ignorat, „uitat“, dat deoparte. Iar apoi, în ciuda tuturor acestor probleme terestre, dansatorii noştri care ne dovedesc – pentru a cîta oară? – că, pe lîngă gingăşie, fragilitate şi flexibilitate fizică, poartă în sine şi o forţă imensă, o îndîrjire de a răzbate, de a ajunge solişti pe scene internaţionale, de a lua premii importante la concursuri de dans din lumea întreagă, de a „spune“ ceva în dansul contemporan sau sportiv sau de orice altă natură.
Pe lîngă ei, ne desfăşurăm şi noi, restul. Dansatori mai mult sau mai puţin pricepuţi, urmîndu-ne propria coregrafie. La fel ca în dans, ne străbatem viaţa uneori uşor, parcă plutind, alteori înfingîndu-ne călcîiul în podea; cu paşi mici, atent măsuraţi, sau în salturi spectaculoase, luîndu-ne avînt. Oricum alegem să păşim, rămînem, asemeni sloganului CNDB, „oameni care mişcă lumea“...