O utopie? Nu întru totul…

21 noiembrie 2018   Tema săptămînii

Din vechime pînă în Renaştere a existat ideea că lucrurile lumii se află în mişcare fiindcă îşi caută neîncetat originea. „Muncite“ de carenţa lor de fiinţă, se frămîntă, tind către sursa realului. Dibuie, neliniştite, drumul înapoi către „motorul imobil“. Cerurile şi stelele sînt „cereşti“ fiindcă au o mişcare circulară, regulată, neschimbătoare, mai apropiată de odihna Neclintitului decît de vînzoleala lumii sublunare. Cu cît priveşti lucrurile de mai sus, se socotea, cu atît diversitatea lor plană, încîlcită, potenţial conflictuală, se apropie de convergenţă, îşi dezvăluie curgerea spre acelaşi Unu. Filozofia veche avea drept ideal tocmai dobîndirea acelei „priviri de sus“ care vede agitaţia/dezordinile imediatului resorbite în armonii şi sensuri unificatoare. Pentru filozofia veche şi pentru credinţă, pacea – adevărata pace – constă în a te apropia de Polul realului, de intimitatea lui Dumnezeu. „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu“ (Ioan 14, 27), le spune Iisus ucenicilor cînd, la Marea Cină, le indică drumul vertical pe care se va întoarce El însuşi la Tatăl.

Dar cum faci prezentă această pace transcendentă în imediatul istoric? În diversitatea inerentă, nedumeritoare, adesea ostilă a vieţii de aici? La mijlocul secolului al XV-lea, Nicolaus Cusanus, cardinal reformator, teolog şi filozof contemplativ, şi-a pus problema să aplice pacea de sus asupra pluralităţii religioase.

Europa acelei vremi avea belşug de conflicte, unitatea ei se fractura. Creştinătatea era minată, dar şi animată de fermentul unei diversităţi pe cale să explodeze. Marea schismă, încheiată abia în 1417, dezbinase Biserica catolică, iar în Conciliul de la Basel (1431 1437) concepţia însăşi asupra Bisericii se juca între monarhie papală şi conciliarism care apăra, reformator, drepturile diversităţii ecleziale. Principii se foloseau de aceste tensiuni pentru a susţine interese de tip naţional, înainte ca Reforma, deja anunţată prin mişcarea husită, să dea un nou suport pentru mozaicarea vechii Europe. Presiunea otomană îi punea pe europeni în faţa „celuilalt“ religios; încercarea de uniune cu Biserica de Răsărit, la Conciliul de la Ferrara-Florenţa, îi punea în faţa „celuilalt“ creştin; în curînd, descoperirile geografice îi vor pune în faţa „celuilalt“ exotic.

În 1453, Cusanus scrie tratatul Pacea credinţei (De pace fidei). În vara acelui an, creştinii văzuseră Constantinopolul căzînd sub cucerirea musulmană. Or, chiar în condiţiile crizei, Cusanus face din diversitatea religioasă o temă de meditaţie contemplativă. Cadrul, aproape scenic, al textului său e dat de o „viziune“. Ea îl ridică pe autor la „înălţimea intelectuală“ a curţii cereşti, unde poate asista la discutarea chestiunii ce îl preocupă. Conduşi de îngeri, reprezentanţi ai tuturor religiilor şi confesiunilor se reunesc în faţa lui Christos, Înţelepciunea divină. În „sinodul“ imaginat de Cusanus se caută (şi se obţine, căci ne aflăm la înălţimea ceresc intelectuală) o armonizare a perspectivelor religioase. Fiecare religie participantă îşi dovedeşte aici caracterul autentic prin faptul că are, că poate avea un dialog direct cu Logosul divin. Dar ea poate constata totodată că celelalte religii stau într-un raport analog cu El. Asistăm la ceea ce s-ar putea numi o definiţie în act a religiilor, a religiei: articulare între o perspectivă religioasă (cu specificitatea ei teologică, intelectuală, istorică, socio-culturală) şi trans-perspectiva divină care îşi revelează în fiecare religie plenitudinea. Care mobilizează toate perspectivele către universalul ei.

În prologul textului, Cusanus îl pune pe reprezentantul mesagerilor cereşti să spună: „Tu, Doamne, eşti Cel căutat în chip diferit în felurite rituri şi eşti numit cu felurite nume… Dar Tu, care eşti nevăzut oricărei minţi, te poţi face văzut cui voieşti, într-un fel în care să poţi fi înţeles… Dacă vei binevoi să faci astfel, vor înceta sabia şi vitregia urii şi toate relele şi vor cunoaşte toţi că nu este decît o singură religie în diversitatea riturilor.“

În plan istoric, tratatul n-a avut ecou. A fost o utopie. Dar nu tot aşa este pentru gîndirea spirituală. Intenţia lui Cusanus e să împingă înţelegerea la salt de la diversitatea conflictuală către comuna „ţintă infinită“ a religiilor. Intelectul are de făcut trecerea de la „comprehensiunea“ (circumscrierea mentală) a divinului în forme religioase „închise“ la convergenţa credinţelor în pacea Celui care le instituie şi le cheamă către sine.

Pe urmă, nu este Cusanus un precursor al modernităţii în măsura în care admite, fie şi „scenic“, diversitatea „colegială“ a credinţelor? Astăzi, Occidentul are faţă de tradiţiile religioase respect, acumulare studioasă, curiozitate culturală. Pe lîngă închidere, pe lîngă amalgamul între credinţă, „teocraţie“ şi terorism, există între religii, în anumite medii religioase cel puţin, dorinţă de întîlnire, de conlucrare, de fraternitate chiar. Există elan ecumenic, operă ecumenică. Dar ele nu sînt de la sine înţelese.

Am mai menţionat aici poziţia Părintelui André Scrima, monah ortodox şi universitar. Călător prin geografia religioasă a lumii, el privea credinţele în orizontul Polului lor comun. Dar era departe de a socoti dialogul religios un lucru la îndemînă. Ştia ce crispări, ce certitudini pline de suficienţă, dacă nu de ostilitate persistă în anumite cercuri religioase, unde superioritatea propriei credinţe faţă de celelalte religii rămîne de la sine înţeleasă. Mai potrivită, în aceste condiţii, i se părea pregătirea conştiinţelor pentru dialog. „Să-l pregătim printr-un travaliu conştient, susţinut în noi şi între noi, pînă cînd el va surveni ca de la sine“, spunea el într-o convorbire cu Andrei Pleşu. Ce propunea pentru această pregătire? O decantare a conştiinţelor, o intrare mai adîncă în adevărul lui Christos.

Pe acest drum, importante erau o serie de distincţii în abordarea religiilor. Prima e cea între superioritate şi unicitate. Ea îndeamnă să nu mai concepem unicitatea în termeni de ierarhie şi, ca atare, drept un maximum cvasi-cuantificabil. În locul unei clasificări ierarhice a religiilor, ni se propune convergenţa lor – fiecare cu geniul şi calea ei proprie – către şi în misterul participabil al lui Dumnezeu. O altă distincţie – fără separare – ar fi cea între credinţă, orientată către zenitul divin, şi istorie. Atîta vreme cît ne aflăm, prin forţa lucrurilor, cuprinşi în ţesătura şi în logica succesiunii temporale, atîta vreme cît o comunitate religioasă parcurge istoria, ea „nu are a judeca adevărul intrinsec al celorlalte tradiţii religioase, al căror conţinut de sens şi de valoare ţine şi el de dezvăluirea eschatologică“. În condiţia noastră actuală, tradiţiile au a fi considerate ţinînd necontenit seama de ceea ce André Scrima numea „diferenţialul eschatologic“, care racordează privirea noastră la privirea polară a lui Dumnezeu.

Un dialog care s-ar duce în această perspectivă are în vedere o pace mai stabilă decît cele socio-politice. E o pace care coboară asupra interlocutorilor, care îi menţine creatori, în mers. „A descoperi nu «acelaşi lucru», ci pe Acelaşi, dar altfel: iată deosebirea noetică şi existenţială“, spunea André Scrima.

Desigur, e de dorit ca „pacea polară“ să dea şi aplicaţii în istorie, să producă şi convivialitate religioasă în imediat. Rămîne acest deziderat o utopie? Oricum ar fi, ea rămîne la orizontul conştiinţei. Se propune ca reper gîndirii spirituale. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: flickr

Mai multe