O țară de eugenii și pufuleți

Ieșim de pe autostrada spre Geneva, la Bussigny, și cotim la drepta, spre niște depozite. Parcăm și coborîm pe o potecă să ajungem la grădina amicilor noștri români. În spatele acestui peisaj industrial se deschide un teren parcelat, cu cîte o construcție de lemn, un fel de combinație între o cabană și o bucătărie de vară. Fiecare dintre cei de aici are cam 500 de metri de teren, pe care l-a amenajat cum s-a priceput. Mica construcție în față, grădina în spate. Sînt spații închiriate, special pentru a planta legume, în perimetrul cărora cresc roșii, castraveți, dovlecei, crini regali, tufe mari de zmeură. Ar putea să fie foarte bine în România, Portugalia, Albania, Turcia sau cine știe în ce țară din lume. În Gorj, Focșani sau Dîmbovița. Dar e un no man’s land perfect, în care naționalitățile nu mai contează deloc, au fost șterse de pe fața pămîntului. Grădinile de zarzavaturi seamănă peste tot. Există nu doar o naturalețe a plantelor, ci și a oamenilor care au grijă de ele. Stăm pînă se lasă întunericul, grătarul sfîrîie, ardeii copți miros înnebunitor, am cules legumele încă încălzite de la soarele de peste zi și am făcut o salată mare, din care ne înfruptăm toți. Am putea să fim oriunde, dar sîntem, totuși, la zece kilometri de Lausanne.

Toți acești străini veniți în Elveția, care trăiesc în oraș și s-au adaptat regulilor elvețiene, și-au amenajat fiecare bucățica lui de acasă pe o bucată de pămînt aflat la mii de kilometri de satele și orașele lor. Mă uit în jur, se aud oameni vorbind limbi diferite, care ascultă muzicile lor, în așa fel încît să nu se deranjeze unii pe alții. Se cunosc și se ajută unii pe alții, plătesc taxe pentru locurile astea și condiția ca să le păstreze e să nu le lase nelucrate. Nu există garduri înalte, ci doar unele de plasă, astfel încît totul pare un mare spațiu fluid, în care cresc vrejurile înalte, care le țin de urît celor emigrați în altă parte. Se strîng cu rudele și prietenii în week-end-uri, în jurul unor mese pline, vorbesc de job-uri, salarii și de școlile copiilor. De sisteme diferite în care învață să funcționeze. Mi se pare că și mirosul e diferit, nu seamănă cu cele de prin părțile locului. Și nu-mi dau seama dacă e de la mîncare sau de la nostalgia oamenilor, care cară mereu cu ei o țară pe care au lăsat-o departe. Și pe care se vor strădui mereu s-o recompună în spațiul lor privat. Stăm pînă se lasă întunericul. Diana are ceva din plăcerea bunică-mii de a umple masa și a te tot ruga să mai iei, că „e păcat să rămînă în farfurie”. Cînd ne ridicăm să plecăm, primim o plasă mare cu castraveți „pentru acasă”, cîteva bucăți de carne și un castron cu salată de vinete. Mă întreb ce ar înțelege un elvețian din gestul acesta de a pune unui musafir un pachet pentru drum, după ce s-a ridicat sătul de la cină, de a nu-l lăsa să se pună la drum cu traista goală. 

Există un magazin românesc la Berna, așa cum s-au deschis în toate comunitățile din străinătate. Și oamenii fac, uneori, sute de kilometri doar ca să-și cumpere o caserolă cu mici, o pungă de carne la garniță sau una de șorici, de exemplu. Prima dată cînd am intrat acolo, mi s-a părut frisonant. În toată fițoșenia austeră a străzii pe care se află, se deschide brusc ușa unui magazin sătesc, în care descoperi că e încapsulată, în produsele de pe rafturi, o țară făcută din eugenii, pufuleți, gemuri, mezeluri, ciocolată cu rom. Ai putea zice că asta e definiția arhetipală a inadaptării. Că un magazin cu produse naționale e un construct al unei țări imaginare, kitsch, care nu mai există în realitate, nici măcar în țara reală, din care oamenii aceștia au plecat. Și care se va schimba mereu, cînd ei sînt departe, s-au adaptat tuturor regulilor. Deci vor păstra doar o imagine clișeizată a ei. Iar dacă se vor întoarce, nu o vor mai recunoaște. S-a vorbit, de altfel, de drama emigrantului, care se raportează mereu la o țară ficționalizată pe care a lăsat-o în urmă, și de faptul că el nu reușește să fie, cu adevărat, nicăieri, ca și cînd ar locui mereu la îmbinarea dintre spații. Dar poate că memoria oamenilor e făcută cel mai mult din gusturi și din mirosuri și, bineînțeles, din amintiri. Și nu mai contează unde trăiesc și cît cîștigă, că pot să-și cumpere produse de calitate din supermarket-uri, ci faptul că își vor dori să regăsească ce au trăit și au cunoscut. Și, atunci cînd vor putea să reconstituie, într-o seară, „la grădină”, atmosfera din copilărie, se vor simți cu adevărat fericiți. Și acasă.