O ţară de dreapta
1. În ciuda aparenţelor, "spectaculosul" an 2007 nu mi se pare un moment-cheie în România. Este unul din anii (începînd cu 2005 şi, probabil, continuînd dincolo de ciclul electoral viitor) în care se reaşază raporturile dintre instituţii: între parlament şi preşedinţie, între preşedinţie şi guvern, între guvern/preşedinţie şi justiţie etc. Merge greu şi arată grotesc, pentru că se inovează în libertate: nu mai sînt nici Carol al II-lea (care desfiinţa partidele politice într-o Europă a dictaturilor), nici Stalin (care folosea teroarea ca să nu mai mişte nimeni), nici Ceauşescu (care utiliza trauma acestei terori). E doar Uniunea Europeană, care priveşte de la distanţă; nici măcar nu mai "monitorizează". Proasta calitate a multor personaje politice, gesturile balcanice, intensa personalizare, manipulările continue ale unei prese partizane, agitaţia nervoasă a unor grupuri ale societăţii civile care vor să joace un rol pe un teren care este deja confiscat de actorii politici, unde nu mai pot fi decît utilizaţi şi - eventual - răsplătiţi, ascund un firesc început de reaşezare politică. România merge, în ciuda acestor pulsaţii interne, pentru că economia s-a decuplat de politic. Tentativa de suspendare a preşedintelui, o mişcare neinspirată a partidelor politice, cu rezultat dinainte cunoscut, nu a provocat nici o mişcare la bursă, nu a deranjat afacerile etc. Pentru cei 55% care nu au venit la vot, "viaţa era în altă parte". Spectaculosul efemer va întovărăşi lunile care urmează, pentru că alegerile (mult invocate şi puţin dorite) bat la uşă. Alegerile pentru Parlamentul European vor aduce un "minut de adevăr" privind cota partidelor politice. Sînt tentată să spun că, după 1989, au existat evenimente care ar fi putut modifica parcursul de pînă acum, pentru că le-am trăit intens: Tîrgu Mureş, martie â90, Bucureşti, iunie 1990. Anii 1996-2000, ai preşedinţiei lui Constantinescu (încă subevaluată ca importanţă) au fost plini de astfel de momente-cheie: de la căderea Bancorexului la sprijinul - greu obţinut - al populaţiei pentru intervenţia NATO în Serbia (de care ne aminteşte excepţionalul film al lui Cristian Nemescu, California dreaminâ). Sau ultima mineriadă... 2. Cum va arăta România peste 20 de ani, adică după patru cincinale? O ţară de dreapta, aşa cum îşi doreşte, căci sînt de dreapta, de fapt, şi pesediştii care şi-au asigurat veniturile, şi pediştii, segmentul cel mai dinamic al FSN-ului iniţial, şi liberalii, încurajaţi de propria doctrină, şi intelectualii, care confundă stînga cu comunismul etc. O ţară de dreapta cu plăcerea consumului, a demagogiei şi a afişării bogăţiei: pînă atunci, săracii de azi, mult invocaţii pensionari ai întreprinderilor comuniste vor fi dispărut. Vor apărea alţii, pentru că munca în străinătate va fi luată de azerbaidjeni şi de georgieni. Prin urmare, va reveni şi şomajul. O ţară îmbătrînită pentru că românilor nu le place să aibă mulţi copii: s-au opus acestui lucru, plătind cu sîngele femeilor şi cu schilodirea copiilor în orfelinate. O ţară şi mai multietnică decît îi place să fie, în care minoritatea chineză va tinde să o depăşească pe cea maghiară, şi unde problemele romilor nu vor fi încă rezolvate, cu atît mai mult cu cît corectitudinea politică va fi mereu respinsă de toate capetele luminate, înainte de a i se analiza minimele avantaje sociale. O ţară mai puţin agitată de convulsii islamiste decît centrul continentului, date fiind atît nepăsarea ortodoxă, cît şi rădăcinile orientale ascunse sub frunzişul occidental. Gabriela Adameşteanu este scriitoare, redactor-şef al suplimentului literar al revistei 22. Ultima carte publicată: Întîlnirea.