O "tănăseală" continuă
Cineva mi-a spus: „Fii blîndă cu ea, e coperta discului ei.“ Într-adevăr, mă lansasem în zilele din urmă într-o tiradă menită să desfiinţeze, pentru mine şi pentru cei care mă ascultau, mitul Mariei Tănase. Una dintre multiplele mele încercări de a pune ordine în propria valorizare a muzicii şi de a asculta „cu adevărat“.
Mi-era clar că am crescut cu discurile ei. Imaginea Mariei înregistrînd, îmbrăcată în ie, cu braţele încrucişate pe piept, gura întredeschisă şi senzaţia unei mişcări neîntrerupte, venite cumva din cîntec, îmi transmitea o feminitate puternică şi-mi spuneam că „aşa trebuie să arate orice femeie cînd înregistrează“, cînd face muzică. Mulţi ani am trăit chiar cu senzaţia că dragostea sună şi se desfăşoară ca-n „Cine iubeşte şi lasă“. Nu e un moft să spun toate acestea. Tonul profetic şi ameninţările din versuri, limbaj cu care nu mă întîlneam nicicum în viaţa mea reală (părinţi, şcoală, cartier), îmi spuneau că, atunci cînd va să fie, va apărea de undeva din auz vocea Mariei, care-mi va cînta, cu toată dogoarea, cuvintele menite să descrie şi să pecetluiască dramatica (neapărat!) poveste de iubire.
Peste timp, descoperindu-mi naivitatea din percepţie, presimţind o minciună extinsă pe parcursul cîtorva zeci de ani şi înfuriindu-mă, m-am dezis de glasul plin, de tărăgănările şi sunetele arcuite, de Maria, care pusese stăpînire parcă pe toată muzica românească. Îmi părea că este şi din vina ei faptul că îi găsesc amintirea prinsă între discursul propagandistic şi tabloidizarea specifică mass-mediei de consum larg din anii 2000.
În plus, descoperisem o diferenţă fundamentală între cîntatul ei îndrăgit de publicul teatrelor de revistă şi al grădinilor Capitalei, şi glasurile femeilor din înregistrările lui Brăiloiu, care, contrar, tot în anii ’50, păruseră publicului de la Sorbona o barbarie. În tirada mea îndreptată împotriva Mariei, vorbeam de felul în care a manevrat folclorul şi spuneam că ea nu cîntă ca la sat, ci, mai degrabă, inventînd modul în care muzica putea să-şi găsească locul la oraş. „Gorjanul nu-nţelege ce cîntă bănăţeanul“, îmi spune un prieten, etnomuzicolog. Maria cînta de toate – doine, hore, învîrtite, lăutăreşti, cîntece de pahar din toate regiunile ţării, alegînd „ce e mai frumos“, fiind prima care-şi crea astfel repertoriul. Dar asta înseamnă şi că gustul ei se forma în concordanţă cu timpurile, cu cei care o sfătuiau, cu ambianţa Bucureştiului anilor ’30. Harry Brauner îşi aminteşte cum a-nvăţat-o să cînte cu acompaniament instrumental, realizînd astfel „compromisul alcătuirii cîntecului homofon pur melodic, cu acompaniamentul instrumental, corespunzînd cerinţelor urechii orăşenilor şi mai cu seamă patronilor.“ Maria şi-a lucrat vocea, a alungat asperităţile, a pus deoparte „imperfecţiunile“, a ieşit din anonimat. Cîntecul avea un nume, iar acesta era numele ei. De la acelaşi Harry Brauner, fetele veneau şi cereau lecţii „de Maria Tănase“.
Peste timp, într-un Bucureşti care-şi caută îndîrjit identitatea, în care mai intelectual decît să respingi manelele este să scrii biografii pe Wikipedia, pentru Guţă, iar hip hop-ul se-nfiripă din sample de folclor, mă gîndesc din nou la rolul pe care Maria l-a jucat pe parcursul timpului. Le spun, aşadar, prietenilor mei că după Maria a urmat o „tănăseală“ continuă şi că, uneori, le e foarte greu cîntăreţelor să-şi mai găsească glasul, intonaţia, suflul propriu. Aud deseori, în concerte jazz sau în începutul de world music de la noi, omagii peste omagii aduse ei. Uneori, cîntecul folcloric este asociat atît de puternic cu personalitatea ei, încît influenţa nici nu mai e numită, ea există pur şi simplu în ideea popular vehiculată de folclor, tradiţie. Aceeaşi voce care mi-a cerut blîndeţe îmi răspunde, după o audiţie îndelungă a dublului CD scos de Casa Radio, „...dar era perfectă tipa“. Ca şi cum ceva s-ar fi limpezit înăuntrul meu, ca şi cum, în timpul acesta petrecut cu înregistrările ei, s-ar fi egalizat şi luptele mele interioare, din nou, am început să o ascult pe Maria.
Pe acest dublu CD, după aproape 30 de ani de cîntat, Maria are o manieră proprie de a face înregistrări, de a relaţiona cu orchestra care o acompaniază, de a instrumenta cîntecele. Faţă de înregistrările de început, acestea – cele din urmă – poartă amprenta devenirii ei de cîntăreaţă profesionistă. În înregistrarea din anii ’30, cu „Liţă-i albă peste tot“, Maria şi orchestra mai greşeau tempo-ul, se pripeau, nu ştiau, iar ea mai încurca înfloriturile de la refren; dar „Bun îi vinul ghiurghiuliu“, înregistrat în anii ’50, e excepţional în completarea instrumental-vocală a rolurilor, în dinamică şi în ceea ce înseamnă aşezarea subtilă a tempo-ului pe parcursul piesei.
Maria Tănase n-a devenit atît de celebră pe cît ar fi putut, cu vocea ei şi charisma, cu personalitatea cultivată în mediile intelectuale ale vremii sale. Dacă istoria ar fi fost de partea ei, poate şi România ar fi arătat altfel. E foarte posibil ca peste alţi 100 de ani, la nivel naţional, singura voce care să se păstreze simbol şi amintire din acele vremuri să fie Maria.
Maria Balabaş e muziciană în grupul Avant’n’Gard şi jurnalistă la Radio România Cultural. Acest text a apărut în booklet-ul CD-ului dublu Maria Tănase. Cîntece populare. 1953-1961, Editura Casa Radio, 2013.
Ilustraţie realizată de Paul Hitter (paulhitter.blogspot.ro, facebook.com/paul.hitter.3)