O supracorecție necesară

În Scurtă istorie a Mișcării, romanul scriitoarei cehe Petra Hulová, într-un viitor apropiat în care femeile conduc lumea, bărbații „neconformi“ sînt prinși și închiși într-un centru de reeducare pînă cînd reușesc să-și aprecieze partenerele pentru calitățile lor morale și intelectuale, iar nu pentru felul cum arată. La fiecare pagină, alternativa la patriarhat – prin tratamentele cu electroșocuri, medicamente și diverse metode de reformare sexuală – se vădește șocantă, născătoare de coșmaruri. Cum să iei unui om dreptul la libertate, cum să-i alterezi corpul și gîndirea după propriul plac, cum să nu-ți pese de sănătatea lui fizică și psihică? În esență, Scurtă istorie a Mișcării nu este nimic altceva decît Povestea slujitoarei a lui Margaret Atwood pe dos. „Tortură“, „deprimantă“, „oribilă“, așa au descris cititorii cartea pe Amazon, îngroziți de tratamentele umilitoare la care sînt supuși bărbații în roman. Și totuși, dacă reflectăm o clipă, ne dăm seama că fiecare dintre aceste tratamente aplicate bărbaților oglindește numai o parte dintre practicile la care au fost supuse în realitate femeile de-a lungul secolelor.

Iar în prezent unde ne aflăm, după secole de evoluție a societății și o sută de ani de feminism în epoca modernă?

În urmă cu nici o lună, Curtea Supremă a SUA a abrogat decizia în cazul Roe vs Wade, deschizînd astfel portița multor state de a avea puterea legislativă să interzică avortul. În prezent, șapte state americane interzic avortul inclusiv în cazuri de viol sau incest, indiferent de vîrsta mamei, și se așteaptă ca mai mult de jumătate din țară să introducă în curînd interdicții totale sau restricții dure asupra accesului la avort.

De cealaltă parte a oceanului, în Marea Britanie s-a înregistrat de curînd un record negativ: 67.125 de violuri au fost raportate poliției în 2021, conform rapecrisis.org.uk. Cinci milioane de femei din Anglia și Scoția au fost violate sau agresate sexual după vîrsta de 16 ani. Jumătate dintre violurile asupra femeilor sînt comise de către partenerul curent sau fostul partener. Una din cinci femei a fost violată sau abuzată sexual ca adult, iar una din două supraviețuitoare a fost violată mai mult de o dată. Cu toate astea, numai cinci violuri din șase ajung să fie raportate autorităților, și numai unul din o sută rezultă într-o condamnare în curs de un an.

Iar discuția despre drepturi egale de-abia începe aici, cu toate aceste oribile nedreptăți. Mișcarea #metoo a pus reflectorul, la rîndul ei, pe o rană importantă. Pînă la urmă, despre ce vorbim cînd vorbim despre inegalitate și abuz asupra femeilor? La mijloc se află, cred, puterea, acea putere pe care bărbații au avut-o de mii de ani și din care acum sînt obligați să cedeze o parte, pentru a echilibra balanța și a discuta de la egal la egal cu femeile. Cînd vorbim în public despre inegalitate în drepturile femeilor față de bărbați, din discuție pare să fie absentă de multe ori empatia, aceeași empatie care îi face pe cititorii Petrei Hulová să icnească de durere cînd se pun în pielea acelor bărbați torturați. Și totuși: „De ce nu se adresează victimele autorităților?“, „Eu nu cred că există abuz emoțional“, „E hărțuire doar dacă nu i-a plăcut“, „De ce-a rămas în relație dacă era abuzată?“, „Ce rost are să spună că a fost abuzată, dacă nu a dat nume?“, „De ce și-a retras plîngerea mai tîrziu?“. Am auzit atît de des toate aceste chestiuni ridicate în public în cazul oricărui tip de abuz, atît de către bărbați, cît și de către femei.

Multe dintre supraviețuitoarele violului povestesc altcuiva, nu poliției, ce li s-a întîmplat. Același lucru este valabil pentru nenumăratele cazuri de abuzuri fizice, emoționale sau hărțuiri ce rămîn neconsemnate. Nu se adresează autorităților din cauza rușinii, mărturisesc mare parte dintre victime. Pentru că nu consideră că poliția le poate ajuta, pentru că li se pare umilitor tot procesul prin care sînt nevoite să treacă, nenumăratele declarații și investigații medicale. În lipsa empatiei și a unei minime înțelegeri a psihologiei umane, nu luăm în considerare rușinea, stigmatul societății, presiunea din mediul social în care a avut loc abuzul, gradul de (in)dependență sau factorii psihologici. Și așa ajungem ca, uneori, o victimă să vorbească despre lucrurile prin care a trecut abia după ce trec ani buni de la traumă, abia după ce, poate, a trecut prin terapie și a fost ajutată să-și revină. De-a lungul secolelor de opresiune sistematică, s-a perpetuat mentalitatea în care victima tace și tolerează abuzul, ca pe o normalitate, iar asta face cu atît mai greu să conștientizezi și să ai curajul de a vorbi, mai ales în situațiile în care sprijinul celor din jur lipsește. Dacă o femeie cu situație financiară bună are puterea și curajul să spună „nu“ șefului abuziv, asta nu înseamnă că și următoarea – aflată poate într-o poziție socială precară sau prost plătită – va reuși să facă la fel. Dacă o mamă minoră beneficiază totuși de susținerea familiei pentru a-și continua studiile, asta nu înseamnă că toate mamele minore se bucură de aceeași situație economică și educațională. Dacă o femeie reușește să se rupă de relația violentă în care se află, nu înseamnă că alta, aflată, alături de copii, la mîna abuzatorului său, își poate găsi aceeași putere.

Contextul e foarte important: nu luptăm niciodată cu arme egale. E util să privim orice problemă din toate unghiurile posibile, nu doar din al nostru, individual. Căci ceea ce unora le pare acum feminism extremist nu este nimic altceva decît o supracorecție temporară, necesară într-o lume care restrînge drepturi, în loc să le extindă spre egalitate, toleranță și bun-simț.

Cristina Ștefan este jurnalistă și editoare de carte la Editura Curtea Veche.