O stradă doar a lor

15 iunie 2022   Tema săptămînii

Am locuit într-un bloc nou, construit între case, la marginea orașului. Nu era singurul, mai erau cîteva ridicate, ca niște turnulețe de pază ale cartierului. Despre conflictul etern cu vecinii mei de atunci, pe subiectul muzicii ascultate la volum maxim, am mai scris. Concluzia trasă de ei și a fost foarte clară: „Dumneavoastră stați la bloc, noi stăm la curte, la curte e altceva”. Și chiar era. Ce căutam noi acolo, cocoțați peste cotinețele lor bricolate? Ne terorizau deci zilnic cu sunete de ciocane, drujbe, bormașini – ziua – și manele – seara. Pentru ei, noi eram intrușii, ultimii veniți, cei care trebuiau să se adapteze la viața lor de dinaintea blocurilor.

Viața de dinaintea blocurilor se rezuma, pe scurt, astfel: la nevoie, curtea devenea casă, iar strada devenea curte. De regulă, o casă pe parter cu două-trei camere se extindea în timp pe aproape toată parcela avută la dispoziție, așa că viața din curtea ocupată de construcție se muta în stradă. Am făcut în perioada aceea o serie de fotografii ale aceleiași bucăți de carosabil, utilizat în diverse moduri. Vara era locul perfect pentru piscina gonflabilă în care se jucau copiii tuturor, toamna devenea loc de tăiat lemnele înainte de depozitare și, uneori, spațiu pentru gătit la ceaun (grătarele se făceau acolo la fiecare sfîrșit de săptămînă, indiferent de anotimp). Cu anumite ocazii, acest spațiu devenea cel pe care se montau corturi pentru nunți, botezuri, parastase. Deseori scoteau o masă mare în stradă, la umbra pe care o lăsa blocul nostru, doar pentru a lua prînzul împreună, apoi mergea fiecare la casa lui, să se odihnească. Cînd mă gîndesc la cuvîntul „domestic”, îmi vine în minte tocmai sunetul acelor festinuri relaxate din mijlocul străzii: tacîmuri care ating vesela, rîsete, replici haioase și liniștea care se lăsa, pentru scurt timp, după masă.

Tabăra locuitorilor de la bloc avea însă altă părere. Zona trebuia să se „spele”, locuitorii caselor trebuiau să dispară. Odată cu ei, n-ar fi fost rău să fie rase și cocioabele lor. Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei. Chit că singurul motiv pentru care nouă ne intra soarele în apartamente pe tot parcursul zilei era chiar lipsa altor blocuri în jur. Vedeam cu toții peste casele mici, peste improvizațiile lor de mansarde, case extinse pe orizontală, nu pe verticală. Noi eram „boieri”, cum ne-a numit o vecină de la curte, într-o conversație cu un alt bărbat de pe stradă, pe care îl sfătuia să dea muzica mai încet, că iar cheamă „boierii” poliția.

„Tabăra locuitorilor de la bloc” era formată din puținii vecini pe care i-am cunoscut. Deși trăiam cam la grămadă, pe o scară cu zece garsoniere și două apartamente, care ocupa un teren potrivit pentru o locuință unifamilială, i-am cunoscut doar pe cîțiva dintre ei. Habar n-aveam cum arăta administratorul, am comunicat mereu online și la telefon. În general, ne eram indiferenți unii altora și ne intersectam doar dacă apăreau probleme.

Mă gîndesc de multe ori la cuvîntul „comunitate” pentru că îl aud des, mai ales în contextul complexelor rezidențiale nou construite. Nimeni nu o spune p-aia dreaptă, că ridică blocuri la care ciupește centimetri din locurile de parcare sau că spațiul promis ca fiind comun o să ajungă de închiriat imediat ce se vînd apartamentele. Toată lumea construiește comunități. Cu puține excepții, comunitățile acestea înseamnă oameni care nu interacționează aproape deloc, cel mult se ceartă pe un grup de WhatsApp. Pe vecinii mei de la case am ajuns să îi știu tocmai pentru că își apropriaseră strada. În lipsa unui spațiu comun, își creaseră unul.

De nenumărate ori am scris pe Facebook bucăți auzite în conversațiile lor, care mă amuzau. Aveam acest love-hate relationship, cum s-ar spune, la polul opus de no relationship, cum am avut cu cei de pe scara mea. Nu știam cum îi cheamă, dar le pusesem porecle, cele mai multe povești le am cu Moșu’ și cu Mustăciosu’. Pe Moșu’ l-am văzut făcînd infarct în mijlocul străzii, în același loc în care făcuse pe maestrul de ceremonii la toate evenimentele. Mustăciosu’, însă, e cel care a reușit să mă exaspereze cînd am chemat poliția. Pentru lipsa unei relații cu cei de pe scară aș putea să dau vina pe lipsa unui spațiu comun. Nu ne-am fi scos mesele în stradă, însă o curte în care să putem face asta ne-ar fi făcut măcar să ne intersectăm.

Nu spun că modul acesta de a utiliza strada e un lucru bun sau un lucru rău, spun doar că stilul lor de viață, adevărata nevoie de a crea o comunitate, mi i-a adus mai aproape decît îi simțeam pe cei cu care împărțeam clădirea ridicată deasupra caselor. Cei care locuiau pe strada mea la case mi-au fost, pe rînd, simpatici și nesuferiți, dar rar m-au lăsat indiferentă. Uneori m-au scos din minți, alteori m-au distrat cu pitorescul lor și o singură dată m-au făcut să chem poliția.

Apropo de poliție și de comunitate, într-o zi am urmărit de pe aceeași terasă de la etajul trei următoarea scenă: doi polițiști tineri stăteau în picioare, față în față cu o bătrînă așezată pe banca de la poartă, cu o droaie de copii în jurul lor. Nu am auzit ce spuneau bărbații, însă ea a le-a demonstrat rapid că n-au cum să rezolve problema: „Dați amendă, dați, da’ cui o s-o dați? Că e copiii la toți vecinii, la toată strada”.

Irina Lupu este arhitectă și scriitoare.

Foto: flickr

Mai multe