O scurtă istorie europeană a literaturii române

Nu știu dacă e ușor să identificăm ce poate fi în continuare „specific“ într-o anumită cultură, în timp ce dezbaterea curentă urmărește alte mode și aleargă după alte concepte, de la europenitate pînă, îndeosebi, la controversata globalizare, dar tocmai de asta e bine să abordăm lucid și fără prejudecăți un atare subiect. Știm cu toții în ce măsură secolul al XX-lea a abordat subiectul „complexelor“ românești, începînd cu sugestiile celebre ale lui G. Călinescu, trecînd la o provocatoare lectură critică oferită de istoricul literar Mircea Martin asupra acestei teme, și ajungînd la ideile lui Sorin Alexandrescu despre „paradoxurile“ culturii române, investigate într-un mod coerent și convingător, aș spune. Nu poate fi ocolită, de altfel, atitudinea unui deschizător de drumuri cum a fost la vremea lui Titu Maiorescu, un intelectual de talie europeană fără de care istoria (și istoricul) culturii române moderne ar fi fost în multe privințe altfel față de cum a fost. Ideea foarte bine venită, pentru un stat nou născut, de a-și păstra o identitate proprie, bazată pe valori „interne“ – mulți ar prefera în continuare adjectivul „autohton“, sau chiar „național“, desigur pe deplin valabile amîndouă acum un secolul și jumătate! –, a fost întotdeauna conjugată la el cu o deschidere spre lumea occidentală: nu întîmplător, față de curentele lingvistice etimologizante din țară, el a militat pentru un sistem ortografic bazat pe criterii strict fonetice, ca și în domeniul literelor române în care el a promovat acea „direcție nouă“ care a produs rezultate de prim rang în poezia română contemporană, începînd cu opera în versuri a lui Mihai Eminescu precum și cu crearea, voită și reușită, a imaginii unui mare creator Spätromantik român – la cîteva decenii după prima editare a Baladelor populare culese de Vasile Alecsandri, probabil în-tîia carte concepută pentru a promova și în exterior „o mai dreaptă cinstire“ a valorilor culturii populare românești…

Eu nu cred că există astăzi o problemă identitară în majoritatea culturilor naționale europene, nici Franța, nici Italia, de pildă, nu se mai întreabă dacă au de apărat un oarecare sistem de simboluri pentru a nu fi omologate cu alte sisteme sau subsisteme culturale (o problemă care se poate pune, în schimb, în anumite situații ceva mai complexe, mai degrabă în plan istorico-politic și lingvistic, cum s-a văzut recent în Spania apropo de aspirațiile autonomiste catalane). Tot așa, sînt convins că existența Uniunii Europene, ca și aderarea unor noi State la UE, nu înseamnă automat, de facto, o valoare în plus… Personalitatea culturii române între cele două războaie mondiale, de pildă, nu a avut și nu are nevoie de nici o legitimare oficială pentru a fi recunoscută ca un moment de vîrf în contextul cultural european. Aș mai adăuga că, chiar în deceniile ’60-’70 din secolul trecut, literatura română, în primul rînd poezia neomodernistă, a știut să recupereze expresia lirică, reîntemeind semnificația cuvintelor care își pierduseră, în speță în timpul „obsedantului deceniu“, sensul lor propriu, așa cum ne-a amintit Nichita într un minunat poem intitulat, nu întîmplător, „Ars poetica“ (din volumul Dreptul la timp): „Îmi învățam cuvintele să iubească, / le arătam inima / și nu mă lăsam pînă cînd silabele lor / nu începeau să bată. // Le arătam arborii / și pe cele care nu vroiau să foșnească / le spînzurăm fără milă, de ramuri. // Pînă la urmă, cuvintele / au trebuit să semene cu mine / și cu lumea.“

De fapt, după editarea unei minunate antologii de poezie universală, grație lui A.E. Baconsky, generațiile mai tinere au putut relua o legătură firească cu vocile marilor poeți ai lumii și, prin această nouă (re)sincronizare, literatura română contemporană a știut să se afirme și mai puternic, cu o autenticitate care nu mai poate fi pusă în discuție. Dacă trebuie să menționez un nume care a intrat deja într-o scară valorică europeană, cred că nu se va supăra nimeni dacă consemnez aici numele unui mare poet și prozator, care a avut curajul de a se confrunta și cu epopeea lui Ion Budai-Deleanu, mă refer, evident, la Mircea Cărtărescu, un autor ale cărui calități literare (și umane) vor rămîne în istoriile literaturii. 

Bruno Mazzoni a fost profesor de limba română la Facultatea de Limbi Străine a Universității din Pisa. A tradus în limba italiană din opera unor autori precum Max Blecher, Ana Blandiana și Mircea Cărtărescu.

Foto: flickr