O schimbare
- argument -
Era într-o zi de marţi, 14 noiembrie 1995. O dimineaţă mohorîtă cu cerul acoperit de nori întunecaţi. Mergeam cu o maşină veche la un tinichigiu pe care mi-l recomandase nu mai ştiu cine, ca să-mi repare nu mai ştiu ce. Avea atelierul într-o curte pe undeva pe lîngă strada Foişor. Era un tip ţigănos, scund, cu burtă şi purta o salopetă murdară, ca orice tinichigiu. A deschis poarta şi m-a aşteptat calm să intru. Cînd m-am dat jos din maşină, am văzut că stătea drept, cu capul înclinat uşor pe spate, şi mă privea lung şi sever. După cîteva secunde de tăcere, a ridicat degetul arătător în sus, a ameninţare. „Mergi acolo, da?“ Nu-mi prea venea să cred că se referea la ce-mi trecea mie prin cap, aşa că am întrebat nesigur: „În Piaţă?“ „Da’ păi, unde?“ a răspuns la fel de sever. „Toată lumea trebuie să fie acolo. La ora 12, în Piaţa Revoluţiei. Ştii ce mare om a fost acela?“ Ştiam, bineînţeles, dar nu înţelegeam cum de un asemenea ins, pe care-l vedeam mai degrabă ca făcînd parte din categoria celor care crezuseră toate mizeriile puse pe seama lui Corneliu Coposu, un obişnuit al contramitingurilor FSN-iste, avea o astfel de atitudine. Îmi cerea, deci, imperativ, să nu cumva să lipsesc de la înmormîntarea marelui lider al opoziţiei.
Cu o zi în urmă îl văzusem pe Tata Niţu, cum i se zicea comandantului Poliţiei Capitalei, aproape lăcrimînd în timp ce le spunea jandarmilor care asigurau ordinea în jurul sediului PNŢ-CD-ului (acolo unde mulţimi de oameni veneau să aducă un ultim omagiu la catafalcul Seniorului) că ei nici nu ştiu ce mare erou a fost cel care tocmai murise. Auzind asta din gura unui şef al Poliţiei numit de o putere care-i purtase sîmbetele lui Corneliu Coposu, fusesem tot aşa de uimit ca în faţa felului în care mă luase tinichigiul. Pînă atunci, fusese de-a dreptul riscant să-l vorbeşti de bine, în popor, pe Corneliu Coposu. Ceva se întîmplase. Sigur, tinichigiul mi-a explicat că, în anii comunismului, lucrase pe un şantier unde fusese angajat şi Corneliu Coposu. De atunci îl cunoştea şi îl respecta. Cu Tata Niţu nu ştiu cum or fi stat lucrurile. Cert e că, în acele zile de după moartea Seniorului, s-a petrecut un fel de trezire. Oameni de tot felul îndrăzneau să-şi arate o latură mai bună. Ieşea la suprafaţă o altă faţă a societăţii, una în care Corneliu Coposu nu încetase să creadă, pe tot parcursul vieţii. Şi pe acest fond, un an mai tîrziu, Convenţia Democrată avea să cîştige alegerile.
Astăzi, după aproape încă 20 de ani, în linii mari, România este acolo unde şi-ar fi dorit liderul PNŢ-CD, adică integrată în NATO şi în UE. În linii mai mici însă (amănuntele ne omoară), observăm că modul de a face politică e din nou asemănător cu cel de pe vremea cînd despre Corneliu Coposu se spunea că ar fi mîncat icre negre cu polonicul în Occident, în timp ce noi, în ţară, mîncam salam cu soia.
Corneliu Coposu ne apare acum ca o figură de-a dreptul legendară (dacă nu chiar ca o icoană), dar nu a rămas şi un model în politică, fiindcă se pare că nimeni n-a putut sau n-a vrut să meargă pe urmele lui, să-l imite.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU