O propunere

Cînd aud dezbateri culturale care folosesc termenii „cultura vie” și (dacă există una vie trebuie să existe și una moartă) „cultura moartă” sau „cultura independentă” și (dacă există una independentă trebuie să existe și una dependentă) „cultura dependentă” mă crispez. Cam toate dezbaterile sau discursurile purtate în acești termeni sînt menite să sugereze superioritatea unora față de alții – evident, viul și independentul e superior mortului dependent – și, prin asta, să justifice o anumită reorientare a finanțărilor. Cum ideologia pătrunde insidios în orice facem și gîndim în zilele noastre, discuțiile de acest gen subîntind întotdeauna convingeri ideologice. Or, criteriul ideologic în discuțiile culturale nu clarifică, ci obnubilează. Măcar asta ar fi trebuit să înțelegem din deceniile comunismului.

Mie nu mi-e clar dacă după criteriile acestea, la modă astăzi, revistele culturale românești sînt „vii” sau „moarte”, „independente” sau „dependente”. Sau, poate, unele sînt „vii”, altele „moarte”, unele sînt „independente” și altele „dependente”. Sau, ca joc al minții doar, există și unele „vii”, dar „dependente”, și altele „moarte”, dar „independente”? Lăsînd gluma la o parte, precizez imediat că orice ideologie este, de fapt, o ipostaziere maximală a bunului plac, se poate deduce lesne că revistele care ne plac sînt „vii” și „independente”, iar cele care nu ne plac sînt „moarte” și „dependente”.

Cred că e mult mai util dacă recunoaștem că toate revistele culturale de la noi sînt parte a culturii scrise românești. Și, cînd vorbim despre prăbușirea culturii scrise în ultimele decenii, e necesar să vorbim deopotrivă despre cărți și reviste. În România, cînd spunem că nu se mai citește, trebuie să avem în vedere deopotrivă că nu se mai citesc cărți și reviste de cultură. Știm deja că piața românească de carte este cea mai săracă din toată Europa. Țări cu o populație mult mai mică decît a noastră – și vorbesc de țări din jurul nostru, precum Ungaria sau Bulgaria, nici prin cap nu-mi trece să ne comparăm cu Olanda sau Norvegia! – au o piață de carte cu mult mai mare decît a noastră în valoare absolută. Piața românească a revistelor culturale este încă și mai șubredă.

Or, în lipsa unui program național pe termen lung care să susțină consumul de cultură scrisă, lucrurile nu se vor putea niciodată remedia. Mai clar, cred că trebuie să încetăm să așteptăm de la stat susținere pentru o revistă sau alta (de aici prostia de a le considera pe unele „moarte”, deci de nesusținut, și pe altele „vii”, deci de susținut) și trebuie să așteptăm, de nu chiar să cerem, susținerea culturii scrise în ansamblul ei. Mai precis, nu neapărat susținerea scrisului, cît susținerea cititului.

Cum ne sprijină statul

În esență, sistemul prin care statul român sprijină revistele culturale care nu aparțin uniunilor de creație este simplu. O dată pe an se alcătuiește un juriu numit de ministrul Culturii care are misiunea de a împărți o sumă stabilită prin lege revistelor culturale din această categorie. În prima fază operează un set de criterii birocratice, de natură juridică și fiscală, pentru a se stabili care anume reviste se califică pentru această finanțare. Apoi, juriul împarte celor calificați suma de bani folosind un punctaj care se referă la activitatea publicistică propriu-zisă a fiecărei reviste. După aceea, revistele prezintă spre decont documente financiare care arată cheltuielile ce se pot acoperi legal cu suma primită și vin banii. Fără să fie foarte mare (de pildă, în cazul nostru, ajutorul respectiv acoperă costurile de funcționare pentru patru-cinci săptămîni), sprijinul este întotdeauna binevenit. Este mult mai bun decît nimic!

Totuși, acest gen de finanțare nu ajută deloc la rezolvarea marii probleme cu care se confruntă presa noastră culturală. Problema cea mai mare pentru revistele culturale de la noi nu este, din cîte îmi dau seama, tipărirea și apariția, ci distribuția. Pur și simplu, revistele culturale nu ajung la publicul potențial cărora le sînt destinate. Cu alte cuvinte, dacă statul ar vrea să ajute presa noastră culturală nu ar trebui să se concentreze pe sprijinul producției, ci pe înlesnirea distribuției.

Rețelele de distribuție a presei în România sînt într-o jalnică precaritate de decenii. Pandemia și, mai ales, cele două luni de lockdown au pus la pămînt și ceea ce mai exista. Cîteva rețele private, precum Inmedio, sînt gura de oxigen care ne mai ține în viață, dar ele au un specific de business țintit și sînt foarte departe de a acoperi spații de piață largi. Pe scurt, nu mai sînt chioșcuri (ședințele periodice de analiză a distribuției sînt un lung prilej de depresie pentru mine, căci ele încep întotdeauna cu anunțul închiderii altor puncte de difuzare a presei), iar costurile de distribuție, mai ales cele de transport în țară al publicațiilor, cresc necontenit. Efectul e clar: revistele de cultură nu mai ajung la public. Sigur că nu se mai citește – aud peste tot lamentația aceasta. Dar unul dintre motivele cele mai importante pentru care nu se mai citește este că accesul la revistele de cultură al potențialilor cititori este tot mai limitat. Revistele de cultură au tiraje infime nu pentru că nu mai sînt cititori, ci pentru că nu mai ajung la ei. De fapt, nici nu prea avem cum să știm dacă publicul ar mai citi sau nu din moment ce revistele nu circulă.

Sigur că, din punctul de vedere al birocrației de stat, formula de ajutor mai sus descrisă este cea mai comodă. Practic, statul e un ghișeu unde mergi cu hîrtiile și primești banii, dacă hîrtiile sînt în regulă. Statul stă pe scaun, verifică hîrtii și dă banii pe care legea îl obligă să-i dea. Ca să intervină acolo unde chiar e nevoie, acolo unde intervenția sa, cu o vorbă la modă, chiar ar face diferența, e nevoie de ceva mai mult efort. Nu neapărat financiar, cît birocratic. Și de viziune. Și de o bună cunoaștere a fenomenului revistelor culturale.

Cum problema cea mai mare pentru cele mai multe reviste de cultură nu este să se tipărească, ci să ajungă la cititori, statul ar trebui să ajute la netezirea drumului de la tipografie la cititor. Sigur, e nevoie de mai multă imaginație, de mai mult curaj și de un efort funcționăresc mai mare și niciodată funcționarii nu sînt fericiți să facă mai mult decît fac. Salarii socotite nemotivante sau frica de controale ce devin tot mai complicate pe măsură ce actul birocratic e tot mai complex inhibă orice pornire spre ceva mai mult decît o operațiune de genul „Dă-mi chitanța, ia banii, semnează aici, mi-am făcut datoria, te-am ajutat”. Dar, dacă înțelegem că ceea ce e de salvat este o parte a culturii naționale, poate că reticențele merită depășite. Ceea ce spun este că e nevoie de o gîndire out of the box. Ministerul Culturii ar trebui să sprijine distribuția acestor reviste și nu tipărirea lor. E nevoie de finanțarea pieței, înainte de finanțarea producției.

Cum ar fi bine să ne sprijine statul

Un fost ministru al Culturii francez spunea că Ministerul Culturii trebuie să fie, de fapt, un Minister al Economiei Culturii. Exact ce face un ministru al Economiei într-o economie liberă ca să mențină economia funcțională în termenii libertății și responsabilității ar trebui să facă un ministru al Culturii în domeniul de exercitare a autorității sale. Astfel, un ministru al Economiei Culturii ar trebui să aibă grijă de trei lucruri: să asigure libertatea creatorilor de cultură scrisă și să susțină piața culturală, să susțină circulația/distribuția culturii scrise. La noi, ministrul Culturii are un rol unic și, iertat să-mi fie, rudimentar: dă bani. De altfel, performanțele unui ministru al Culturii așa se și măsoară: cîți bani a dat și unde.

După părerea mea, obiectivul sprijinului de stat acordat revistelor culturale care nu aparțin uniunilor de creație (acestea au, legal, un alt regim de susținere financiară) ar trebui să fie foarte concret, anume să nu existe nici o localitate din țară în care să nu fie puse în vînzare reviste de cultură. Ca redactor-șef al unei reviste de cultură, aștept acel ministru al Culturii care își propune o Românie plină de puncte de difuzare a presei unde să se găsească spre vînzare reviste culturale. Firește, succesul sau insuccesul lor ar urma să fie direct determinat de cititori. E dureros, desigur, dar pe undeva drept ca o revistă de cultură să dispară pentru că nu se vinde, dar e scandalos și inacceptabil ca revistele de cultură să nu aibă posibilitatea reală de se oferi cumpărătorilor potențiali.

Nu sînt deloc de părere să statul ar trebui să (re)înființeze o companie de distribuție de presă. Nici vorbă! Ar fi un eșec garantat, căci statul nu e în stare să conducă profitabil și sănătos din punct de vedere economic așa ceva. În plus, ar fi o competiție incorectă pentru cei cîțiva distribuitori care operează în diferitele regiuni ale țării. Însă ar putea face altceva. De pildă, s-ar putea adopta o lege care să spună că trebuie să existe cîte un punct de difuzare a presei la fiecare 10.000 de locuitori, iar în localitățile urbane sau rurale sub 10.000 de locuitori un singur punct de difuzare. Primăriile ar putea fi obligate prin lege să scoată la licitație suprafețe de cinci metri pătrați în domeniul public în zonele cele mai aglomerate ale localității (piețe, parcuri, colțuri de străzi circulate etc.), unde să se înființeze chioșcuri de difuzare a presei. Aceste spații vor fi atribuite companiilor de difuzare a presei ale căror costuri să fie parțial subvenționate (chirie, salariile chioșcarilor, utilități etc.), cu condiția ca punctul de difuzare să vîndă numai presă scrisă. De asemenea, statul ar putea subvenționa și/sau o parte a costului de transport al presei scrise spre aceste puncte. Astfel, revistele culturale ar putea scoate tiraje mai mari și o grămadă de cititori potențiali ar putea descoperi bucuria întîlnirii săptămînale sau lunare cu această formă de cultură scrisă.

Sigur că publicul revistelor de cultură este restrîns. Facem produse de nișă, indiscutabil. Dar nișa aceasta este foarte departe de a fi epuizată acum. În România sînt încă multe zeci de mii de potențiali cititori care nu cunosc sau nu pot ajunge la revistele care i-ar hrăni intelectual din simplul motiv că nu le au sub ochi, nu se întîlnesc niciodată cu ele. Dacă statul ar facilita cumva întîlnirea aceasta dintre cititorul potențial interesat și această formă de cultură scrisă, ar fi ceva extraordinar nu doar pentru revistele culturale, ci și pentru – scuzați vorba mare – cultura națională însăși.

P.S. Anticipez că una dintre reacțiile pe care le voi primi de la cititori va fi: „Dacă nu se mai poate în print, că oricum nu se mai poartă, treceți online”. Le răspund de pe acum că nivelul audiențelor online ale publicațiilor culturale nu va „monetiza” niciodată în timpul vieții noastre cît de cît semnificativ (nici pe departe suficient!). Cît despre ideea de a lucra cu paywall, uitați! Dacă îmi spuneți asta chiar nu știți nimic despre comportamentul consumatorului român de Internet. Versiunea online a revistelor de cultură este extrem de importantă, dar nu poate fi decît un complement al vînzărilor din print în structura veniturilor. În orice caz, articolul meu s-a referit exclusiv la problema revistelor culturale în formă tipărită. Dacă vă pasionează tema, vorbim și despre viața online a revistelor culturale cu următorul prilej.