O problemă de supraviețuire

Ședința de redacție a Dilemei vechi de joi, 12 martie, a fost prima la care nu am participat. Decisesem să rămîn în casă cîteva zile, pînă aveam să aflăm cu toții în ce direcție o va lua virusul cel nou. În acel week-end, m-am uitat la bilete de avion pentru Paște, am căutat o încălțăminte confortabilă pentru festivalul de jazz de la Gărâna, unde urma să ajung în iulie, și am cerut recomandări pentru un ruj roșu, care consideram eu că îmi lipsește din arsenal. 12 martie a fost ultima dată cînd cîțiva dintre redactorii Dilemei s-au întîlnit la birou. Eu urma să nu mai văd nici un cunoscut vreme de două luni. De toate celelalte planuri ale mele aproape am uitat.

În tandem cu știrile care veneau în flux continuu, cu sfaturile, statisticile și măsurile de precauție, rînjea la tine dintre rafturile cu spirt și dezinfectant, acum goale, ceva toxic: frica de celălalt. Teama de casier, de taximetrist, de curier, de administratorul de bloc, de colegii, cunoștințele și prietenii tăi. De cei care nici măcar nu se gîndeau că s-ar putea îmbolnăvi. De cei care ți-ar fi putut da virusul. Izolarea de ei devenise, pentru mine, o problemă de supraviețuire.

Nu i-am înțeles pe cei care se plîngeau că nu se pot vedea cu familia și cu amicii „din cauza ordonanței lui Iohannis”. Aveam mereu scenele din Italia în fața ochilor și mă gîndeam că restricțiile sînt soluția, una temporară. N-am fost de acord nici cu cei care fentau regulile, doar pentru o întîlnire față în față. Nu înțelegeam cum ai putea sta relaxat într-o întrevedere după care ai avea de numărat 14 zile. Am petrecut singură Paștele pentru prima dată în viața mea și a fost destul de straniu, dar m-am îmbărbătat cu gîndul că măcar acest virus nu mi-a stricat Crăciunul. Am văzut într-o zi pe geam un bărbat în cămașă care ducea un buchet de flori și asta mi-a amintit că primăvara vine oricum. Am așteptat „momentul în care încetează dorul de cineva”, așa cum numea Jonathan Safran Foer regăsirile. Am învățat să fiu atentă la inflexiunile unei voci la telefon și să descifrez tăcerile. Am visat să pot răsfoi iar Dilema veche și să-mi rămînă tuș pe degete. Am asistat la numărarea zilelor pînă la 15 mai, ca și cînd acea dată ar fi însemnat că s-a găsit leacul pentru coronavirus, că „am scăpat”. Eu nu am scăpat. Îmi e în continuare teamă de celălalt. Stau departe de oameni. Încerc să supraviețuiesc. Uneori, îmi permit să fiu dezamăgită.

M-am gîndit la festivitatea mea de absolvire a liceului cu mult timp înainte ca ea să aibă loc. Ba mai mult, îmi proiectam în minte felul în care vom fi chemați fiecare și aplaudați. Cum eu voi avea un costum negru cu galben, neapărat cu buzunare, ca să pot ascunde acolo foile cu discursul scris mărunt. Cît de tare ne vom distra la banchet. Cum, după bacalaureat, va începe adevărata viață. Neprevăzută, aventuroasă, minunată. Finalul de liceu amestecă bucuria și tristețea cu precizie farmaceutică, după o rețetă irepetabilă.

Pandemia a făcut mai mult decît să ne suspende prezentul, pentru cîteva luni, rescriind regulile normalității și sădindu-ne adînc, în suflet, teama de moarte, de boală, de viitor și de celălalt. Ne-a furat pietrele de hotar din destin, au rămas în locul lor doar soclurile cu eticheta „Aici ar fi trebuit să fie...”.

Mama mea este medic și mereu mi-a spus, atunci cînd mă plîngeam din cauza unor încurcături care îmi stricau ziua, că nu știu care sînt adevăratele probleme. Acele detalii erau, însă, problemele mele, de sub clopotul de sticlă numit generic „colțul meu de lume”. În contextul unui virus care a omorît atîția oameni, pare absurd să protestezi că nu vei avea bal la finalul liceului. Că nu se va mai ține un festival din vară la care abia așteptai să mergi, pentru că atmosfera lui te face să-ți croiești altfel drumul prin viață. Că n-o să mai folosești, o vreme, un anumit ruj roșu. Că n-o să mai petreci un week-end undeva cu un om cu care te-ai regăsit de mai multe ori, niciodată definitiv. Niște nimicuri, ar spune majoritatea, cei „din linia întîi”. Dar poate cuantifica cineva, cu adevărat, cîtă anticipare, dorință, așteptare și însingurare stau în spatele acestor „nimicuri”?

Dincolo de eforturile concrete ale oamenilor angajați în lupta cu boala, rămîn micile drame ale celor care aveau planuri pentru un an simetric, ce părea că începe bine. Într-o situație care nu stă în puterea ta, singurul drept pe care poți să-l revendici este acela de a fi dezamăgit că lucrurile au ieșit așa. Să-ți pui tu întîi masca de oxigen, abia apoi să încerci să îi ajuți pe ceilalți, ți se spunea în avioanele care acum ard de nerăbdare la sol. Un banchet, un eveniment, timpul împărțit cu cineva sînt gurile de oxigen de sub clopotul tău de sticlă, antidotul pentru virusul perfid numit însingurare. Ai dreptul la ele, ca să-i poți ajuta pe alții. E, pînă la urmă, o problemă de supraviețuire.