O problemă civică

30 aprilie 2009   Tema săptămînii

Pe 12 noiembrie anul trecut, un student a fost omorît în bătaie la Grenoble de un schizofrenic periculos scăpat dintr-o clinică psihiatrică. Povestea ar fi putut rămîne îngropată prin paginile de fapt divers ale ziarelor franceze. Însă ştirea a intrat foarte repede în atenţia Palatului Elysée. Încă din timpul campaniei electorale, Nicolas Sarkozy s-a exprimat cu privire la siguranţa cetăţenilor, afirmînd că autorităţile trebuie să fie mai stricte şi să urmărească mai sever persoanele cu afecţiuni psihice. Bolnavii mintali ar fi delincvenţi potenţiali " spunea Sarkozy " iar ieşirea i-a atras, atunci, în campanie, critici dure din partea socialiştilor şi a militanţilor pentru drepturile omului, care l-au acuzat de incorectitudine politică. Supravegherea persoanelor cu afecţiuni psihice ar fi nelegitimă şi inumană " s-a spus atunci. Relaţia lui Sarkozy cu psihiatrii şi cu psihiatria nu se opreşte aici: tot în timpul campaniei electorale, într-un interviu acordat lui Michel Onfray (pentru Philosophie Magazine), prezidenţiabilul a afirmat că pedofilia ar fi o "boală moştenită". Cei 1200 de tineri care se sinucid anual în Franţa ar avea, şi ei, o "predispoziţie genetică" să-şi ia viaţa. Ambele afirmaţii ale fostului ministru de Interne au stîrnit indignare atît printre oamenii de stînga (era firesc), cît şi printre liderii dreptei. Franţa are probabil cel mai complex dispozitiv de încadrare a bolnavilor psihic din Europa. Sistemul e o moştenire a spiritului umanist contaminat de elanuri şaişoptiste, un amalgam de proceduri medicale pro-active împănate cu tot felul de rezerve foucaultiene. Limitele profesiei de psihiatru sînt bine delimitate, condiţiile de îngrijire, de internare şi de externare ale pacienţilor sînt reglementate. Regimul de îngrijire este relativ flexibil " se încurajează terapia şi reabilitarea, nu izolarea, dar suficient de sever pentru ca erorile medicale să nu se transforme în tragedii. Una peste alta, doar 1% dintre cetăţenii francezi suferă de schizofrenie, şi numai 1% dintre bolnavii aflaţi în evidenţa instituţiilor specializate sînt consideraţi periculoşi. Atunci cînd totuşi se produc derapaje, opinia publică reacţionează: în 2004, cînd o asistentă dintr-o clinică psihiatrică a fost decapitată de un bolnav incontrolabil, s-a vorbit de o lacună a sistemului de supraveghere. Episodul din noiembrie anul trecut a redeschis această discuţie. Acum, ca preşedinte ales, şi cu (încă) un caz concret de agresiune comisă de un schizofrenic, lui Sarkozy îi este mult mai la îndemînă să ceară reforme substanţiale ale sistemului de spitale psihiatrice. Este pentru prima dată cînd un preşedinte francez vizitează o instituţie psihiatrică şi se ocupă de reglementarea acestui domeniu sensibil. Obiectivul: "întărirea securităţii cetăţenilor faţă de bolnavii mintali potenţial periculoşi". Este izolarea permanentă a acestor bolnavi singura soluţie? Miza e să se găsească un echilibru între protecţia societăţii şi reinserţia pacienţilor. O comisie specială, condusă de un fost director de instituţie psihiatrică " Édouard Couty " a fost însărcinată să formuleze recomandările. Raportul publicat la sfîrşitul lunii ianuarie pare să fie pe placul autorităţilor, dar a fost primit cu rezerve de opinia publică şi chiar de comunităţile ştiinţifice. Utilizarea la scară tot mai largă a psihotropicelor a favorizat şi căderea în desuetudine a azilurilor psihiatrice: de vreme ce există o medicaţie eficientă, închiderea, izolarea bolnavilor sînt inutile. Există însă din ce în ce mai multe voci care afirmă că azilurile sînt totuşi necesare: cum poţi verifica dacă un bolnav îşi urmează cu stricteţe schema de tratament? Cum se poate demonstra că acel tratament e, într-adevăr, potrivit, dacă pacientul nu e urmărit periodic? Se poate evalua potenţialul de violenţă al unui schizofrenic fără riscul de a greşi? Psihiatrii şi organizaţiile neguvernamentale vor cît mai multă libertate pentru pacienţi: adică tratament "la distanţă", terapii " pe cît posibil " externe; însă nu îşi asumă responsabilitatea pentru erori de tipul celei care a declanşat mania normativă a autorităţilor. "Raportul Couty" conţine în jur de 30 de propuneri, generale sau punctuale, care înăspresc urmărirea bolnavilor. O primă recomandare se referă la "externarea controlată" a pacienţilor. Conform reglementărilor actuale, pacienţii pot ieşi din spitale cu aprobarea unui singur medic specialist care îi tratează în mod regulat. Conform noilor reglementări, va fi nevoie de o comisie formată din medicul terapeut (curant), de un infirmier care are de-a face cu bolnavul şi de un medic psihiatru din alt spital. Ei vor întocmi un raport care va fi examinat şi aprobat (sau nu) de prefect, deci de o autoritate publică din afara sistemului de sănătate. O altă reformă se referă la internarea din oficiu: reglementările în domeniu sînt formulate de o lege care datează din 1990 (care modifică un act normativ din 1838). E vorba, de fapt, despre obligaţia la tratament pentru orice persoană care prezintă simptome ale unor afecţiuni mintale. De vreme ce există reglementări cu privire la spitalizarea fără consimţămînt pentru numeroase boli, ar trebui ca şi afecţiunile mintale să poată fi tratate, în anumite cazuri, fără acordul pacientului. În fine, cum numeroase instituţii psihiatrice nu dispun de mijloace financiare, tehnice şi umane, pentru a supraveghea îndeaproape bolnavii, s-a solicitat un buget care să acopere aceste cheltuieli: 30 de milioane de euro au fost deja direcţionaţi pentru întărirea securităţii în spitalele psihiatrice şi alte 40 de milioane, pentru crearea unor unităţi de înaltă securitate în clinicile care au nevoie de aşa ceva. Nu în ultimul rînd, a fost pus în aplicare un nou sistem pentru bolnavii cu potenţial agresiv: la externare, ei vor purta o brăţară cu emiţător pentru geolocalizare. Termenul-cheie pentru toate aceste reforme este deci supravegherea. Iar rezonanţa acestui cuvînt provoacă " mai ales atunci cînd este rostit de Sarkozy " angoase aproape schizoide. În Franţa, psihiatria a devenit o temă publică de dezbatere, o problemă civică. Iar în ţara lui Foucault, a supraveghea rimează cu a pedepsi.

Mai multe