O poză în sepia: România, cca 1991

22 septembrie 2011   Tema săptămînii

În cele două decenii de după ’90, PIB-ul României a urcat de la 1500 de dolari pe cap (greu de zis, cu preţurile şi economia distorsionate de atunci) pînă spre 10.000 de dolari pe cap astăzi, după criză. S-au depăşit toate ţintele istorice ale României comuniste şi precomuniste, fără planuri cincinale, fără stahanovisme sau încordări mistice ale fibrei naţionale în jurul vreunui Führer, ci mai curînd neglijent, între altele, pe fondul unei cacofonii politice continue. 

E greu să explici cuiva fără gust pentru indicatori unicitatea istorică a acestui succes pe care, în istoria omenirii, doar Europa de Est l-a reuşit: sporirea de 5-6 ori a bunăstării generale în mai puţin de o generaţie, fără mari decalaje sociale. În timp ce publicul era atent la ciomăgeala din coaliţii, s-a trecut ca vîntul prin plafonul categoriei „în curs de dezvoltare“, apoi prin cel de 5-6000 dolari / cap de locuitor, unde se spune că începe stabilitatea democratică. Comparaţi asta cu stagnarea istorică din Africa post-colonială, sau sinusoidele Americii Latine, o veşnică promisiune neîndeplinită a secolului al XIX-lea. Est-europenii au fost mai iuţi chiar decît tigrii asiatici, şi sînt şi vor rămîne mai înstăriţi decît China, vedeta mediatică a momentului, mult timp de aici înainte. 

Dinamica schimbării 

O să mă înjure lumea pentru datele astea seci care nu cadrează cu atitudinea de milogeală a românului mediu, convins că trăieşte într-o ţară săracă şi că lui trebuie să i se dea – iar nu, cum ar fi cazul, să înceapă să dea şi el altora. După cum peştele nu bagă în seamă apa în care se mişcă, nici noi, tocaţi mereu de actualitate, nu simţim dinamica formidabilă a curentului ce ne poartă. Să lăsăm deci deoparte trendurile macro, că nu conving pe nimeni oricît ar fi de reale, ca să pornim analiza invers, de la firul ierbii. Ce repede uităm şi aici unele lucruri. 

De exemplu, îmi amintesc cu precizie că prin 1992-’93 existau încă la parterul blocurilor unde stăteam cu chirie vechile aprozare şi magazine Lactate. Se foloseau încă sticlele de un litru cu gura largă, astupate cu căpăcel de poleială, care în socialism slujeau şi de puşculiţă: strîngeau copiii în ele monedele rare şi masive de 3 lei, încurajaţi deopotrivă de părinţi şi autorităţi, primii – din motive pedagogice, ceilalţi – demagogice, ca să mai reducă cererea insolvabilă de bunuri de consum. 

Sticlele erau mobilier urban ad-hoc: aveam copil mic pe atunci, deci ne sculam în creierii nopţii, după rutina prerevoluţionară, ca să punem plasa clincănitoare la coadă. Da, stimaţi cititori, încă erau cozi la lapte prin 1992-’93, şi penurie de multe alte produse de bază, deşi nu aşa rău ca în ’80. Le-aţi uitat, desigur, deşi ăsta ar fi un răspuns posibil la stupida întrebare a caţelor de la TV: „Dar cu ce îl ajută pe românul de rînd chestia X?“. Garsoniera cu pricina avea avantajul că dădea cu fereastra drept în stradă, în linia de magazine, deci cînd venea maşina zăngănind lăzile de sîrmă, mă năpusteam în jos pe scări în coada care se zbîrlea brusc de lume. 

N-aveam telefon, iar ideea să-ţi pună unul regia de stat era o glumă bună. Celulare nu existau, aşa că mergeam seara să sunăm din staţia de metrou, unde tocmai instalaseră cîteva aparate noi cu cartelă, portocalii. Cozile erau imense, aşteptai şi o jumătate de oră. Uneori funcţionau; altădată doar mîncau creditul degeaba. N-aveam nici maşină, ceea ce poate nu era lucru rău. Între timp mi-am adus şi eu contribuţia la explozia motorizării în Bucureşti, una dintre cele mai rapide într-o capitală europeană, de la vreo 300.000 de vehicule în 1991 la peste un milion şi jumătate astăzi. 

Purtam de toamna pînă primăvara, ca şi înainte de ’89, o pereche de cizme de cauciuc, model îmblănit, foarte popular. Doar aşa răzbeai în zloata şi lapoviţa bucureşteană, care nu mai sînt nici ele ce au fost, că s-a modernizat între timp canalizarea: lucrare de civilizaţie complicată şi scumpă, dar uitată repede de oameni odată finalizată, fiind îngropată sub pămînt. O bună bucată de vreme am folosit şi lenjeria de corp tradiţională, vătuită, care trecuse cu brio testul suprem al anilor ’80. Sălile de curs la facultate erau încă îngheţate prin ’91, ca în Epoca de Aur. Nu reţin cînd şi unde am abandonat-o. 

Văcăroiu, Vadim, Iliescu 

Nu-mi aduc aminte dacă aveam bani suficienţi. Ca student cu slujbă, probabil că nici prea-prea, nici foarte-foarte. Însă orice ban pus deoparte îl transformam imediat în dolari (euro nu se inventase) ca să-l ferim de inflaţia care sărise de 200%. Ceea ce nu era simplu, deoarece puteai cumpăra legal doar 500 de dolari pe an, cu ştampilă în paşaport. Ca mulţi alţii, primul paşaport după ’89 l-am făcut nu doar cu gînd de ducă, ci şi ca să pot strînge economii în valută. Călătoria în străinătate era liberă în principiu, dar rămînea ceva exotic: fie luai decizia existenţială de a emigra (te puteai da bătut la mineriadă, ajuta la cererea de azil); fie făceai parte din mica elită de afaceri sau intelighentă, cu pretexte instituţionale plauzibile pentru a depăşi zidul de vize ridicat rapid de ambasade în jurul României postcomuniste. Ideea de a da năvală cu zecile de mii în vacanţă în Bulgaria şi Grecia nu apăruse încă, şi nici interpretarea ei contemporan-pesimistă şi absurdă: dacă o facem e pentru că o ducem foarte rău la noi acasă şi ne-am luat cîmpii; dacă tîrguim de-ale gurii din Serbia e semn că ei sînt mai deştepţi ca noi etc. 

Acum cincisprezece ani, premier era Văcăroiu, Vadim Tudor avea membri antisemiţi în cabinet, iar ţara era condusă de facto de Iliescu. Guvernul scotea un ziar bugetar, Vocea României, iar televiziunea de stat făcea legea, cele comerciale fiind încă experimente. Ne uitam la TVR 1 pe o mizerie de aparat alb-negru prerevoluţionar; cele color costau salariul pe cîteva luni. Ştirile includeau un calup de noutăţi teritoriale cum că recolta e OK, combinatul cutare a retehnologizat un laminor iar un investitor privat a mai bătut un stîlp. Şeful era dl Roşianu, strămoşul conceptului de anchor-june-prim, atît de popular azi. Din Iugoslavia dădea corespondenţe de front Dona Tudor, o damă memorabilă în uniforma de camuflaj, care mînca bosniaci pe pîine. 

În general, eram prieteni buni cu tovarăşul Miloşevici, căruia îi pompam ilegal petrol cu ţeava pe sub Dunăre, sub coordonarea SRI. Ne-am fi avut bine şi cu Moscova, dacă n-ar fi fost la putere Elţîn, un beţivan cu porniri democratice necontrolate, pe care nu puteai să pui bază. El crea o dilemă agenţilor de influenţă din presa română: cum să-ţi îndeplineşti misiunea de a promova antioccidentalismul, atîta vreme cît însuşi preşedintele Rusiei se agită prea puţin pe tema specificului estic? Ulterior, cu Putin, lucrurile au intrat în normal. 

Perspective de a accede în NATO şi UE aveam cam tot atîtea cît Moldova azi. Nu se ţinuse încă masa rotundă de la Snagov, unde moştenitorii PCR au decis că au de cîştigat dacă pornim toţi cu alai spre Vest, că acolo se fac afacerile. Habar n-aveam noi de fondurile structurale şi ce grea e absorbţia lor, nu ştiam să vorbim bruxelleza, n-aveam acquis şi directive, doar implementam şi anvizajam aiurea, bovaric. Ridicarea vizelor Schengen şi tăiatul porcului după norme europene păreau în 1991 science fiction, ca şi un ministru ungur peste cultura naţională. 

Dacă stai să te gîndeşti, e surprinzător cît de mult reziduu comunist era încă în România la cîţiva ani de la Revoluţie. Trăiam un socialism mai blînd, fără Ceauşescu, dar cu televizor, portocale şi, cu niţel efort, lapte la sticlă, un soi de rai iugoslav optzecist prelungit nu se ştie de ce, suprarealist. În multe privinţe momentul de cotitură pentru România a venit nu în 1989, ci abia cîţiva ani după aceea. 

Sigur, eram pe atunci toţi cu douăzeci de ani mai tineri şi am avut şansa să trăim cea mai profundă schimbare în bine pe care a suferit-o vreodată societatea noastră într-un interval aşa de scurt. Noi am fost – şi nu e o metaforă – generaţia norocului istoric astral, mai mult decît oricare alta după 1800. Dar dacă ar fi s-o iau de la capăt, vorba proverbului irlandez, parcă aş prefera să pornesc din alt punct decît România bătrînicioasă, cca 1991, care se vede azi ca o poză sepia din alt secol. Cum şi este, de altfel, dar sînt sigur că aţi prins ideea.

Sorin Ioniţă este director de cercetare, Societatea Academică Română.

Foto: L. Muntean

Mai multe