O poză cu poliţia

22 septembrie 2006   Tema săptămînii

În zilele Revoluţiei, într-un vagon de metrou a dat buzna un miliţian ce fusese fugărit: cu spaima citindu-i-se pe figură, cu nasturii de la uniformă rupţi şi cu epoleţii atîrnînd. Nu ştiu dacă făcuse ceva sau dacă furia mulţimii se descărcase asupra lui doar pentru că purta acea uniformă urîtă, care ajunsese în conştiinţa populară să fie asociată represiunii comuniste. A fost momentul cotiturii, din care lucrurile au început să se schimbe, şi de atunci, chiar au evoluat mult. Nu însă într-atît de mult încît să ne facă să uităm complet imaginea miliţienilor din vremea comunismului. Există deja poliţişti care se poartă ca la carte, dar reversul e încă mult prea prezent. Ziarele sînt pline de abuzuri şi de infracţiuni săvîrşite tocmai de oamenii legii. O evoluţie, în ultima vreme, ar fi că aceste abuzuri sînt dezvăluite şi sancţionate mai prompt. Iar poliţiştii cu mentalităţi vechi sau care nu şi-au înţeles rostul profesiei sînt surprinşi tot mai des în ofsaid, într-o societate care se emancipează, are alte pretenţii şi reacţionează la comportamente care altădată erau trecute cu vederea. Foarte multe asemenea abuzuri au fost chiar înregistrate video. Totul se vede astăzi şi, dacă nu se vede, în cele din urmă tot se află, dar unii poliţişti par a nu realiza acest lucru cît se poate de simplu. Ce se mai poate observa cu ochiul liber este că mulţi poliţişti au un comportament nesigur. Unora le e frică de consecinţe, dacă au de-a face cu cineva care poate da un telefon superiorilor lor. Alţii pornesc de la binecunoscuta prezumţie de vinovăţie. Pentru ei toţi cetăţenii sînt nişte potenţiali infractori. Sînt mai degrabă inamicii sau cei de la care se poate scoate ceva profit, decît cei pe care ar trebui să-i protejeze. Puţini poliţişti par a avea conştiinţa că sînt plătiţi din banii cetăţenilor şi, în orice caz, mult mai important în ochii lor pare a fi ce zic şefii, cei de la care-şi primesc banii în mod efectiv şi singurii care le pot crea probleme cu adevărat. În Marea Britanie, unde comportamentul poliţiştilor e exemplar (chiar dacă se mai petrec şi acolo abuzuri; anul trecut chiar a fost împuşcat în metrou un nevinovat, considerat a fi terorist), dacă îi abordezi pe stradă pentru o informaţie sau o reclamaţie, poţi avea surprize de proporţii. Pentru că iau poziţie de drepţi şi salută cu mîna la chipiu zicînd răspicat: "Yes, sir!". Cînd vi s-a întîmplat să vă salute un poliţist român ca pe superiorul lui? Un alt experiment ar fi acela de a poza un poliţist britanic. Vei constata cît de mîndru devine dintr-odată. E poate de prisos să mai spun ce fel de discuţii se pot isca sau chiar în ce belele poţi intra dacă vrei să faci o fotografie unui poliţist din România. În cel mai bun caz, eşti privit cu suspiciune. E un comportament care arată că mulţi dintre poliţiştii noştri "nu stau bine pe picioare", cum se spune. Pare fie că nu-şi înţeleg menirea, fie că ar avea ceva de ascuns (ei ştiu mai bine ce). Se poartă ca şi cum activitatea lor ar fi ceva ruşinos. Încă ne miră situaţiile în care reacţionează prompt, sînt serviabili şi ne rezolvă problemele. De ani buni Ministerul de Interne are consilieri britanici, ceea ce poate fi o alegere fericită în principiu, dacă nu cumva între timp s-or fi "adaptat" şi aceştia la "realităţile" noastre. Mergînd însă mai departe... În America, un agent FBI povestea la un post de televiziune că, deşi face periodic antrenamente fizice sau pentru folosirea armelor, numai o dată în toată cariera lui a fost obligat să folosească pistolul. În schimb - spunea el - nu e zi de lucru în care să nu se confrunte cu probleme etice. Lucruri pentru care a înţeles că trebuie să se pregătească în mod special. Poliţiştii noştri au sau ar trebui să aibă, la rîndul lor, asemenea probleme şi un asemenea gen de pregătire. În Occident autoritatea poliţiei e mare. Ea se bazează şi pe un comportament constant şi previzibil din partea oamenilor în uniformă. Chiar şi la manifestaţiile violente aceştia acţionează după reguli ştiute de ambele părţi. Demonstranţii îşi descarcă furia asupra lor, aruncă cu pietre sau chiar cu sticle cu benzină şi încasează, la rîndu-le, gaze lacrimogene sau bastoane de cauciuc. Chiar dacă destul de violent, totul seamănă cu un joc. Rar se folosesc alte tipuri de arme sau de obiecte. Iar în Marea Britanie, ca să dăm din nou acest exemplu, nu se fac niciodată arestări în timpul unei asemenea manifestaţii. Huliganii sînt însă filmaţi şi dacă au săvîrşit ceva ieşit din comun sînt căutaţi mai tîrziu pentru a fi arestaţi. În altă ordine de idei, lumea din Occident se supune unor reguli pentru că i s-a dovedit prin exemple că asta nu e decît în folosul ei. Dacă ţi se spune, de pildă, să te culci la pămînt, ştii că aşa e bine să faci şi că, dacă eşti nevinovat, nu are ce să ţi se întîmple (cel puţin din partea oamenilor legii). Aici, nu e nimeni aşa de sigur că nu i se întîmplă nimic într-o asemenea împrejurare. Nu vorbim de excepţiile care pot apărea oriunde, ci de situaţiile curente, de atmosfera generală şi de încrederea dintre cetăţeni şi poliţişti. Iar în numărul de faţă încercăm să facem o poză, un instantaneu, poliţiei noastre (să vedem dacă stă) şi a stadiului relaţiei la care a ajuns cu cetăţenii, cu doar trei luni înainte de mult aşteptata recunoaştere a integrării noastre în lumea civilizată. (A. M.)

Mai multe