O poveste cu eroi şi bestii

15 iulie 2010   Tema săptămînii

Ilunga Mwepu e un bărbat care, de cîteva decenii, lipeşte etichete una peste alta. „Congolez“ în loc de „zairez“, „antrenor“ în loc de „fundaş“, „protestatar“ în loc de „nepriceput“. Ştafeta identităţilor nu se opreşte. Asta dovedeşte că fotbalul e caruselul în care se învîrt, într-o furtunoasă devălmăşie, patimi, alianţe, destine răsucite, trădări, triumfuri şi complicităţi. Pentru Mwepu, viaţa s-a colorat într-un negru mat (cam ca pielea unui sclav tropical) la Cupa Mondială din RFG, în 1974, cînd Zairul a devenit prima ţară din Africa subsahariană care participa la un turneu final. În insectarul fotbalului, Mwepu a rămas pe post de gînganie candidă, de ageamiu care nu ştie jocul. De ce? Fiindcă a călcat cu crampoanele în străchinile regulamentului. În meciul Brazilia-Zair din grupe, sud-americanii aveau de bătut o lovitură liberă şi se gîndeau ce schemă să aleagă. Fără să-l preocupe estetica şi logica meciului, Ilunga Mwepu a ieşit din zidul zairez şi a bubuit mingea dincolo de centrul terenului, alegîndu-se imediat cu un cartonaş galben. Publicul a rîs înduioşat, brazilienii au clătinat din cap, comentatorii au rămas cu vorbele în gît.

Ceea ce a părut atunci o formă spectaculoasă de ingenuitate a primit explicaţii după mulţi ani. Între timp, Mwepu se mutase dintr-o ţară care oricum îşi schimbase numele pe o insulă cu la fel de mult soare, dar cu mai puţini dictatori vindicativi decît Zairul: Malta. Antrenor secund la o echipă misterioasă, Athletics Girgenti, Mwepu a surîs distant şi a trecut, cu un reportofon în faţă, la deconstrucţia gestului din 1974. Lumea a aflat, cu ocazia asta, că la Cupa Mondială din 1974 citise greşit textul fiindcă nu i se livrase contextul. Zairul pierduse deja cu Scoţia (0-2) şi cu Iugoslavia (0-9). Un eşec la peste trei goluri în faţa Braziliei ar fi expediat naţionala Zairului în puşcărie, dacă nu cumva în faţa plutonului de execuţie. Faptul poate părea halucinant în Europa lui 2010, însă în Zairul lui Mobutu anormalul era monedă curentă. Ieşirea din zid era, în condiţiile astea, un act simbolic, în care iniţiaţii ar fi putut întrezări aluzia frondei. Ilunga Mwepu n-a vrut să-şi irite adversarul, ci să-şi povestească drama cu ajutorul mingii. Să atragă atenţia, prin comportamentul lui deraiat, asupra preşedintelui deraiat care-l aştepta acasă, gata să-l pedepsească pentru vina de-a nu fi avut vreo vină. „Rîdeţi, dar habar n-aveţi ce ne paşte. Vă duceţi acasă, mîncaţi şniţele, beţi vin, vă uitaţi la televizor şi vă mai amintiţi de noi doar ca pretext pentru un hohot. Noi, în schimb, nu ştim dacă mai apucăm săptămîna viitoare. Faceţi ceva, pentru Dumnezeu.“ Aşa arăta mesajul lui Mwepu, asta ar fi trebuit să priceapă lumea. Însă lumea nu era pregătită pentru decriptări de acest tip. Brazilienii au continuat jocul, spectatorii s-au şters la ochi, iar românii s-au înfiorat patriotic, căci arbitrul care-i arătase cartonaşul galben zairezului era Nicolae Rainea.

Episodul de mai sus e unul din mia de exemple care explică fascinaţia fotbalului. Avem de-a face cu un sport care nu se mai rezumă de mult la clasamente şi scoruri. El nu are rigoarea inumană a gimnasticii, fluiditatea tenisului, coregrafia baschetului sau stupizenia înotului sincronic. Fotbalul e o intersecţie fără priorităţi, un loc universal de rendez-vous. Aici dau nas în nas eroi şi bestii, jigodii şi nobili, fantezişti şi politruci. Nici un alt sport nu are o asemenea forţă de-a produce eroi (sau antieroi) şi de a-i mitologiza. De ce? Din trei motive. Primul, cel tehnic, constă în simplitatea regulamentului. Al doilea, cel literar, e uşurinţa cu care se lasă povestit. Al treilea, cel afectiv, se leagă de felul cum cedăm formidabilei lui puteri de seducţie: din prima zi cînd ieşim la joacă. Dacă nu sînt bolnavi sau geniali, copiii bat mingea pe maidan, pe malul gîrlei sau în spatele blocului. Socializarea timpurie a băieţilor implică, obligatoriu şi aproape ritualic, meciul de fotbal. Microbul care pătrunde atunci în organism e de fapt un resort care ajută la retrăirea copilăriei. Dincolo de mize, sponsori şi marketing, mai presus de dragostea (fanatică sau nu) pentru o echipă, fotbalul e jocul care te readuce în lumea lipsei de griji şi te face să-ţi numeri altfel anii – să te crezi la 13, chiar dacă ai împlinit 80. De aceea fotbalul va fi iubit, cu toate decepţiile şi mizeriile lui. De aceea tragerea de timp se va bucura de alibiul tacticii, iar datul la gioale va fi tradus prin „combativitate“. Un sport de gentlemeni practicat de golani? Nici vorbă. O metaforă a vieţii? Ce clişeu! Churchill a spus despre democraţie că este „cea mai proastă formă de guvernămînt, cu excepţia tuturor celor care au mai fost încercate în decursul istoriei“. Fotbalul ar fi, atunci, cel mai nesuferit dintre sporturi, dar singurul în care se fac tatuaje pe inimă.

Radu Paraschivescu este scriitor.

Mai multe