O povară

26 noiembrie 2010   Tema săptămînii

Este una dintre acele zile frumoase de toamnă, cînd strălucirea soarelui ne oferă o bucurie în plus. Este bucuria ultimelor raze, a ultimului zîmbet complice, cu ajutorul căruia soarele încearcă să ne aline o stare parcă mai bulversantă decît oricînd. 

Mă întîlnesc cu vechiul meu prieten, pentru „şedinţa“ noastră săptămînală, în care dezbatem problematica lumii în care trăim. Îi găsim de fiecare dată soluţii şi cadre noi de mişcare, numai că „lumea asta strîmbă“ nu prea vrea să ne asculte şi merge înainte liniştită. 

Discuţia porneşte greoi şi balansează între salariile pe care ni le-au tăiat, ca şi cum ar fi fost ale lor, şi problematica încălzirii globale. Prietenul meu chiar face o observaţie: „Este posibil, tu nu vezi ce cald e afară?“. La un moment dat, faţa prietenului meu se întunecă şi el taie discuţia, cu un gest larg, aducînd-o spre un cu totul alt subiect. Vorbeşte despre violenţă şi despre sălbăticia pe care o instaurăm încet între noi, considerînd că toleranţa, încrederea şi compasiunea încep să devină doar simplii termeni de dicţionar. Îmi reproduce o scenă pe care a văzut-o mai demult la televizor, zugrăvind un tablou grotesc în care un prelat, nu mai ştia de ce rang, bătea cu sălbăticie un om care intrase, nu ştia pentru ce motiv, în grădina unui lăcaş de cult. Faţa i se întunecă din nou şi spune amar că aşa ceva nu a mai văzut şi că, dacă este adevărat, dincolo de acest fapt am fi într-un teritoriu al relaţiilor interumane în care totul ar fi posibil. Preiau puţin din întunecimea feţei lui şi nu îl cred. Chiar îl contrazic. Continuăm discuţia despre şansa întîlnirii cu extratereştrii şi despre probabilitatea ca pămîntul să-şi rătăcească drumurile sale prin Univers. 

Rămîn însă, aşa cum spune românul, cu un fier în inimă şi, cînd ajung acasă, verific Internetul, întrebîndu-l despre acest fapt pe prietenul „Goagăl“ – aşa cum l-a supranumit unul dintre politicienii mei preferaţi. Văd şi eu scena, şi de data asta o cred. Sînt extrem de dezamăgit şi primele mele gînduri îmbracă haina unor întrebări: Ce să fac pentru acest om? Aş putea să îl ajut cu ceva? Să-i dau un pachet de ţigări? Să-i cumpăr un pahar cu apă? Să-i plătesc un avocat? Sau să uzez de relaţia mea cu Dumnezeu şi să-i pun acolo o vorbă bună? Nimic din toate acestea. Mă gîndesc că singurul lucru pe care îl pot face este să iau de pe umerii săi slabi o povară pe care ei nu o pot duce – povara toleranţei. 

Tocmai de aceea îl anunţ pe stareţul bătăuş că-mi schimb percepţia despre lume şi oameni, precum şi atitudinea faţă de următoarele fapte şi întîmplări, după cum urmează: 

Îl iubesc, dacă mai trăieşte, pe paznicul livezii cu mere ce aparţine copilăriei mele, dar care era administrată de CAP-ul local, şi care alerga după noi călare pe cal şi ne snopea în bătaie pentru că furam merele statului. Îi iert pe colegii mei de facultate care mă turnau la Securitate şi la Miliţie. Unul dintre ei, cînd se întorcea de la consultări cu „organele“, nu uita să-mi şoptească invariabil: „Tu eşti mic, bă!“. 

Îmi declar toată înţelegerea pentru profesoara mea de matematică din şcoala generală care îmi rupea urechile pentru că nu reuşeam să învăţ „pe de rost“ nu ştiu ce formule fără sens. 

De azi mă simt solidar cu vecinul meu posesor de studii medii şi BMW X5, om de afaceri postrevoluţionar, care îmi răspunde la salut numai din cînd în cînd şi care mi-a ţinut zilele trecute, în scara blocului, o amplă lecţie despre criza financiară mondială. 

Nu mai pot fi arogant în atitudinea mea faţă de vecina de la etajul III, care trage uşor perdeaua de la fereastra bucătăriei ori de cîte ori vede o maşină străină intrînd în parcare. Este bătrînă şi „scrie“ din reflex, după zeci de ani de experienţă, pentru că oricum „organele“ nu mai ţin cont de rapoartele ei şi nici nu cred c-o mai plătesc. 

Îl înţeleg acum pe tînărul meu prieten, pervertit, care m-a întrebat în ce partid „să se bage“, pentru a-şi găsi şi el un loc de muncă. 

Am devenit tolerant faţă de politicienii oraşului meu care nu doresc nimic, nu ştiu nimic, nu fac nimic. Singura lor legătură cu alte orizonturi a fost cerneala din călimara pe care le-a aşezat-o pe bancă învăţătorul, în clasa I. În loc s-o pună în stilou, au băut-o. 

Nu-i mai port gînd rău prietenului meu plecat în Canada, de unde ne înjură pe toţi. 

Îi privesc cu înţelegere pe cei din televiziunile alea, care şi ele ne înjură pe toţi, toată ziua, pentru că nu am votat cum au dorit ei. 

Am început să cred că omul acela de la OTV nu mai este atît de rău. Măcar a încercat s-o găsească pe Elodia. „Alţii nu fac nimic.“ 

I-am zîmbit deja administratorului scării mele de bloc care pune cifre „din burtă“ la întreţinere şi care a încercat odată, mai demult, să-mi explice contextul complicat, geopolitic, în care trăim. 

Am, deja, toată consideraţia pentru un om pe care l-am cunoscut la o bere. Are magazin în Piaţa Mică şi se simte îndreptăţit să ocupe funcţii de conducere „în societate“ pentru că el în viaţa lui a făcut ceva, nu ca alţii (categorie unde, se înţelege, intru şi eu). 

Se vede treaba că întîmplarea cu stareţul a făcut pentru mine ceea ce nu au reuşit zeci de profesori în mulţi ani de studiu. Mi-a dat povara iertării şi a toleranţei. „Greu, dar merită!“ – ar zice prietenul meu. 

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu.

Mai multe