O postmodernitate a amintirilor despre comunism

30 iulie 2007   Tema săptămînii

Scenariul 1. Manualele de istorie româneşti descriu pe larg perioada comunistă. Ceauşescu şi idealurile comuniste deţin partea leului, biografia demult defunctului dictator fiind subiect de Bac. Se discută despre politica externă a României, se aminteşte despre un "regim al terorii", despre sărăcirea populaţiei. Primăvara de la Praga şi cronologia zilelor de 17-25 decembrie 1989 sînt alte două subiecte pentru Bac. Scenariul 2. În manual nu se pomeneşte aproape nimic despre comunism, menţionîndu-se doar că şi la noi s-a încercat experimentarea acestui proiect modernizator eşuat. Primăvara de la Praga este prezentă, epoca Ceauşescu ocupînd partea leului prin politica de alianţe externe, prin "afirmarea deosebită a României ca un actor important pe scena mondială a războiului rece" şi prin "stilul arhitectonic uimitor prin urîţenie, care continuă să domine cartiere întregi din sudul şi estul ţării, extrem de vizitate de turiştii străini". Scenariul 3. În manualul de istorie comunismul este descris ca un vast lagăr concentraţionar. Se fac referiri la exactitatea "previziunilor orwelliene". Epoca Ceauşescu este prezentată drept un "şi mai bizar experiment, constînd într-o a doua industrializare". Sînt descrise în amănunt elemente din viaţa de zi cu zi, modul în care trupele rock le copiau pe cele vestice, faptul că cei cu barbă, plete sau fuste scurte puteau avea probleme majore, înghesuiala din autobuze, interdicţia avortului, cozile, blocarea oraşelor, raritatea curentului electric, dubla morală ("zic ca ei şi fac ca mine"), "omniprezenţa practicilor agricole printre blocuri". Flashback Nu am început întîmplător înşirînd cîte un viitor posibil al viziunii despre trecutul care nouă, celor care trăim astăzi, ni se pare a fi apropiat. Distanţa între 2060 şi 1989 este practic aceeaşi cu cea dintre 1937 şi 2007. Şi atunci este firesc să te întrebi: ce ştim noi astăzi despre legionari? Dar despre viaţa din perioada interbelică? Este memoria noastră colectivă mai degrabă populată de date şi cifre, de şiruri de prim-miniştri şi datele la care au fost asasinaţi sau ştim mai degrabă lucruri despre o epocă în care rata de creştere economică era uimitoare? Sau poate ştim mai degrabă că era o epocă de mare înflorire culturală a unora, în ciuda ignoranţei depline a trei sferturi din populaţie? Sau poate că avem reprezentarea confuză a unei perioade a terorii în care cei de la putere îi ţineau pe ceilalţi. Sau poate ştim totul despre cum se îmbrăcau, ce mîncau şi cum îşi petreceau timpul părinţii, bunii, străbunicii şi alţi strămoşi ai noştri care populau România acelor timpuri? Adevărul? Mă întorc în prezent cu o întrebare esenţială pentru discuţia în care încă ezit să mă avînt: care o fi adevărul ăla adevărat pe care ar trebui să îl ştim despre istorie? Răspunsul vine imediat: întrebarea este prost formulată. Adevărul nu este unul singur, ci o însumare de perspective. Pe de o parte perspective colective, influenţate de modurile de cunoaştere: cum ne raportăm la evenimentele cu pricina, din ce poziţie, care este felul în care ceilalţi se raportează la chestiunea în cauză. Aşa cum sugerează Lucian Boia, istoria este atît de lichidă încît ia forma pe care i-o dă fiecare dintre aranjamentele societale la a căror formare a condus. Pe de altă parte, există diferenţe enorme între perspectivele indivizilor, determinate mai ales de interesele de cunoaştere a ceea ce a fost cîndva. Pentru unii sînt mai importante cifrele: între ce ani a domnit Nicolae Ceauşescu, cine l-a mazilit şi cînd l-a împuşcat, cînd şi ce alţi domni au mai vizitat Capitala în anii ’70. Pentru alţii e important progresul: creşterea economică şi valul de modernizare din anii 50-60, similară cu ceea ce experimentau toate celelalte ţări europene, apoi stagnarea şi declinul. Pentru alţii poate fi interesantă viaţa oamenilor. Cele trei scenarii creionează cîteva din sumedenia acestor perspective distincte. Ele cumulează însă un deficit major: istoria nu se transmite doar prin manualele de istorie. Ea este cuprinsă în viaţa noastră de zi cu zi, de la filme şi cărţi (majoritatea celor ce citesc aceste rînduri nu au interacţionat direct cu al doilea război mondial, însă tuturor ni s-a întipărit în minte un model extrem de bine conturat al ofiţerului neamţ, izvorît deopotrivă din filmele americane şi din cele româneşti), la povestirile celor mai în vîrstă (din cîte spunea bunică-mea, ofiţerul german nu era neapărat o bestie; dimpotrivă, în ciuda poziţiei sale malefice date de scopul final al războiului purtat, avea un rol civilizator în multe din satele unde armata regimului nazist avea tabere; abia eliberatorul sovietic avea să fie "ăla rău", dar asta este o cu totul altă poveste). Orice poveste, auzită întîmplător în autobuz, la o ţigară fumată pe furiş în spatele blocului, în versurile dezlînate ale unei melodii, contribuie la formarea reprezentării adolescentului - dar şi a adultului - despre evenimente pe care nu le-a trăit, ca şi despre lucruri cărora le-a fost contemporan, în care poate a fost chiar implicat direct. Este mereu loc să mai afli opinia cuiva, care vedea lucrurile dintr-un alt unghi decît cel în care erai plasat. Relevanţa În fine, întrebarea, la care nu dau încă un răspuns, suferă de problema generalităţii. Are rost să povesteşti chiar aceeaşi istorie tuturor? Aparent, aşa cum am învăţat cu toţii de la generaţiile anterioare şi cum continuăm să le învăţăm pe cele ce ne urmează, adevărul e unul singur. El este însă unul singur în funcţie de momentul istoric, dar şi de relevanţa faptelor povestite pentru receptorul povestirii. În 1909, campionatul de fotbal avea trei protagoniste: Colentina CA şi Olimpia SC din Bucureşti, alături de United AC din Ploieşti. Pentru un amator de fotbal, informaţia poate fi valoroasă. Pentru majoritatea cititorilor acestor rînduri, ea reprezintă probabil un detaliu anost. Excepţie facem noi, ploieştenii, cărora ni se reconfirmă că sîntem buricul acestor ţinuturi, dar şi cei interesaţi de cum trăiau românii pe vremea respectivă, ce fel de hobby-uri aveau şi care vor fi interesaţi de mai multe astfel de detalii nesemnificative, însă pline de relevanţă pentru ei. Interesul direct şi interacţiunea imediată cu un eveniment oarecare cresc relevanţa acestuia. Încercaţi să staţi de vorbă cu un om avînd 60 de ani, fost student în Bucureşti, despre reacţia românilor în primăvara lui 1968, la discursul lui Ceauşescu. Încercaţi să faceţi acelaşi lucru cu un "tînăr" de 45 de ani. Sau cu un agricultor dintr-un sat izolat de munte, avînd tot 60 de ani. Credeţi că pentru ultimul demonstraţiile din 1968, de simpatie faţă de conducerea PCR, sînt verosimile? Răspunsul include, cu siguranţă, un "depinde". Amintirile viitorului despre fostul nostru prezent Istoria reţine informaţii dintre cele mai bizare, filtrate de regulă prin normele a ceea ce este dezirabil social. Napoleon este definit de regulă ca un geniu militar, iar campaniile sale de cucerire a lumii sînt privite cu admiraţie. Oare aşa le vor fi privit şi cei cuceriţi? Muzeele lumii expun relicve ale diferitelor culturi ce ne-au precedat. Armate întregi de vizitatori se extaziază în faţa lor, însă arareori se întreabă, de pildă, ce caută un sarcofag egiptean la Paris sau New York. Reprezentarea generală asupra romanilor este a unei forţe civilizatoare senzaţionale, un exemplu de urmat. Despre genocidurile de la marginea imperiului nu pomeneşte aproape nimeni. Justificările sînt legate de regulă de obiceiul epocii în cauză: "Aşa se întîmplau lucrurile în vremea aceea". Oare peste 300 de ani, Hitler va fi fost un mare războinic, geniu militar, exponent al unei clase politice ce a asigurat cadrele creşterii economice şi progresului tehnic, însă a eşuat din cauza cîtorva urme de paranoia, oarecum justificabile prin obiceiul timpului? Dar despre comunism oare ce se va spune: "un experiment interesant, însă ratat"? Timpul nostru prezent este, din fericire, un timp al schimbării profunde a societăţii. De mai bine de trei decenii, sociologii au început să dea seamă despre o schimbare profundă a modului în care ne raportăm la lucruri. Adevărurile au început să nu mai fie adevăruri absolute. Totul este, aşa cum spunea Einstein, relativ, iar realitatea este lichidă, poate ocupa prin urmare forme diferite, cu condiţia să îşi păstreze volumul. Fiecare informaţie este privită reflexiv, cu obsesia întoarcerii ei pe toate părţile, a interogării permanente a validităţii sale şi a asimilării critice. Poate România este mai puţin parte a procesului, însă urmează şi ea, măcar prin imitaţie, un astfel de model al postmodernizării culturale. Mă aştept prin urmare ca, în 2060, nici unul dintre scenariile de mai sus să nu se întîmple, dar ca o combinaţie a lor să fie ceea ce va reprezenta atunci "ştiinţa normativă" - acel model de interpretare a faptelor care reprezintă standardul în cunoaşterea ştiinţifică şi care va fi fost deja trecut pe atunci în uzul vieţii cotidiene, fiind interiorizat de majoritatea contemporanilor. Adolescenţii de azi, bătrînii din 2060, vor fi aflat deja destule despre comunism pentru a le putea povesti nepoţilor versiunea lor, reflexivă, despre nişte timpuri pe care nu le-au trăit. Sînt ferm convins că, în mod natural, societatea găseşte mereu mijloacele de a transmite generaţiilor următoare adevărurile esenţiale despre experienţele sale trecute. La ce este bine să fim atenţi este să transmitem informaţia corectă, nedeformată voit şi să nu avem aşteptări nerealiste ca fiecare individ să ştie totul despre trecutul mai mult sau mai puţin recent. Evident, cei care vor şti prea puţine se vor elimina singuri, în mod natural. Mai trebuie să ne asigurăm că cei care deformează voit informaţia vor fi imediat sancţionaţi. Altfel riscăm repetarea stupidă a nefastului experiment ai cărui cobai am fost, alături de o jumătate din continentul pe care ne aflăm.

Mai multe