O plecare fără lăutari

În clasa a XII-a eram pe cai mari. În loc să învăţ pentru Bac, umblam pe la olimpiade de filozofie şi istorie. Mai mult, după ce am prezentat Balul Bobocilor, am devenit şi unul dintre elevii populari ai liceului. Profa de latină îmi citise în palmă că sînt predestinat unui traseu academic fără cusur, deoarece aveam o linie a intelectului foarte pronunţată. Cu dragostea eram cam sincopat, dar îmi era promis şi mie un suflet pereche. Ceilalţi profi îmi spuneau că pot merge la orice facultate umanistă, din orice oraş universitar mai decent. Pentru elevii buni ai Liceului Teoretic din Petroşani, nu erau foarte multe opţiuni: Timişoara, Cluj, Craiova, Sibiu sau Bucureşti. Adevărata experienţă academică începea de la minimum 140 de kilometri distanţă de casă. Celelalte opţiuni se numeau compromisuri.

Eu mi-am urmat inima pîrdalnică şi am dat examen la Jurnalistică, la Timişoara. Vroiam să fiu alături de Roxana, pe care o iubeam orbeşte, dar care avea un singur defect: locuia în Timişoara. Nu simţeam nici o altă emoţie în afară de dragostea neţărmuită pentru bănăţeanca mea naturalizată (ea, la rîndul ei, era o venetică din Turnu-Severin). Dar planul meu sentimental s-a năruit în ziua în care mi-am citit rezultatul de la admitere: respins. Universitatea de Vest nu mă găsise suficient de pregătit. Deci profa mea de latină se înşelase în legătură cu parcursul meu academic. În aceeaşi zi fatidică, Roxana îmi spunea mai voalat că ar vrea să nu ne mai iubim. Aici, profa de latină a avut dreptate. Cu dragostea chiar stăteam rău, iar proiecţia sufletului pereche devenea, din nou, neclară.  

Eşecul m-a adus mai aproape de tot ce am detestat în copilăria şi adolescenţa mea, petrecute în Valea Jiului. Mă vedeam nevoit să stau un an pe bară şi să contemplu nefericirea din jurul meu, oraşele devalizate de sărăcie şi neputinţă. Era un semn că trebuie să mă maturizez. Ca să fie recviemul şi mai dramatic, m-am înscris şi eu pe lista beneficiarilor de ajutor de şomaj. Procedura era simplă: făceai rost de trei semnături de la trei angajatori dezinteresaţi, ataşai cîteva copii ale actelor de identitate şi de studii şi gata. Erai în schemă. Pentru doamna de la forţele de muncă eram doar o statistică. Iar ea avea o singură pretenţie: să mă prezint lunar cu carnetul de şomaj la avizare. O dată la două luni îmi cerea încă un set de semnături din partea patronilor locali care nu erau interesaţi să angajeze un tînăr sensibil, citit şi fără noroc în dragoste.  

În urmă cu zece ani, Valea Jiului îşi construise deja propriul brand local: Jalea Viului. Sintagma asta era produsul conştiinţei locale, a celor puţini care au rămas în oraşele-mină din zonă. Disperarea şi resemnarea nu mai lăsau loc de revoltă. Minerii de altădată nu mai erau. Cei care au pornit în 1990 să ocupe Piaţa Revoluţiei au plecat de bunăvoie în 1996-1997, odată cu primele disponibilizări. Au plecat în Moldova şi Oltenia, locuri din care fuseseră aduşi în vremurile bune ale mineritului. Am văzut zeci de camioane pline cu mobilă, ferestre şi instalaţii sanitare. Unele erau însoţite de lăutari. Foştii mineri sărbătoreau încheierea unui ciclu de viaţă silnică şi refuzau ferm programele guvernamentale de reconversie profesională sau de antreprenoriat. Salariile compensatorii erau, de fapt, o despăgubire. În nici un caz o investiţie. Prin ochii mei de tînăr şomer nu vedeam un program de disponibilizări, ci o mare evadare. Oameni care au muncit zeci de ani în mină fugeau şi nu se mai uitau înapoi. Dacă s-ar fi uitat, probabil ar fi văzut efectele plecării lor. Prăbuşirea unei întregi infrastructuri. Valea Jiului nu mai avea nimic aspiraţional. Printre supravieţuitori mă număram şi eu. Planul meu nu era să îmi repar casa de la ţară, ci să fug şi să nu mă mai întorc. Fără lăutari. Continuarea studiilor era viza către zări mai promiţătoare. 

În septembrie 2002, ocupam a treia poziţie la secţia Istorie-Engleză din cadrul Universităţii Bucureşti. După două luni de mers la facultate, o lăsam baltă. Mă bucuram de luminile marelui oraş. Mi-am minţit mama şi prietenii, care mă credeau student la Istorie, pînă în septembrie 2003, cînd am intrat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Pe asta am terminat-o. De cînd locuiesc în Bucureşti, am fost ţinta glumelor cu mineri şi Miron Cozma doar de două ori. Nu m-a deranjat. Din 2006 am buletin de Bucureşti, dar n-am casă. Stau în chirie cu prietena mea, mai am 54 de rate de plătit la un credit auto şi îmi stă gîndul tot la plecare. De data asta, mai departe, mai spre vest. Joi, 8 aprilie, mă întîlnesc cu elevii Liceului Teoretic Petroşani să povestim despre contribuţia mass-mediei în (dez)baterile şi agenda publice. Aşa am ales eu să nu plec definitiv din Valea Jiului. Poate că aşa a fost să fie.

Ionuţ Codreanu este coordonator al proiectelor de cercetare din cadrul ActiveWatch – Agenţia de Monitorizare a Presei.