O perspectivă istorică asupra occidentalismului sîrb
În aproape toate ţările din Estul Europei, integrarea în Uniunea Europeană s-a confruntat cu o puternică opoziţie lesne de atribuit opiniilor politice şi ideologiilor etichetate de obicei ca antioccidentale. Serbia este una dintre ţările unde procesul integrării a fost cel mai lipsit de succes, dar opoziţia de aici nu e unică, în felul ei, şi are multe trăsături comune cu discursurile din alte părţi. Esenţa opoziţiei dintre "Vest" şi "Est" a fost definitiv stabilită în secolul al XX-lea, dar divizările ideologice şi culturale, falsele presupuneri şi percepţii ale Celuilalt, provenite din pretinsele deosebiri consistente geografice, culturale şi ideologice existau de mult. Larry Wolff a expus cu strălucire felul cum Europa de Sud, ca entitate geografică şi culturală (Morlachismo), a fost descoperită şi pusă pe hartă de Iluminism, similar şi concomitent cu opoziţia şi dezvoltarea ideii de diferenţă dintre Europa Occidentală şi cea Răsăriteană, iar Maria Todorova a elaborat conceptul dezvoltării şi al specificului balcanismului, ca discurs cu valoare specifică. În Europa Răsăriteană, în special printre gînditorii ruşi, critica Occidentului s-a maturizat de-a lungul secolului al XIX-lea. În continuarea pietrei de hotar puse de Edward Said în Orientalis, Ian Buruma şi Avishai Margalit, în recenta lor carte, folosesc termenul occidentalism pentru a desemna interpretarea naţionalistă şi esenţialistă a Occidentului, sens pe care mi l-am însuşit şi eu. Buruma şi Margalit demonstrează că e vorba mai curînd de replici la forţele modernizării, ale căror rădăcini se află în cultura occidentală. Rezistenţa naţionalistă faţă de Vest şi felul cum acesta a practicat imperialismul politic, economic şi cultural în Europa Răsăriteană şi în alte locuri, s-au tradus uneori în campanii antidemocratice, antimoderniste aliate cu cele mai reacţionare forţe politice. Acest tip de "occidentalism" a fost cimentat în Europa în perioada interbelică, sub influenţa sentimentului copleşitor al "declinului Occidentului". Căutîndu-i pe antioccidentali printre autorii sîrbi, am constatat că pe listă figurează cei mai proeminenţi autori ai perioadei interbelice, perioada cînd s-au format modelele ideologice de bază. În funcţie de ele s-au formulat opiniile despre situaţia sîrbilor şi a ţării lor, în Europa şi în lume, despre trăsăturile caracterului sîrb şi parametrii istoriei sîrbilor. Unii dintre cei mai importanţi antioccidentali sîrbi erau oameni ai Bisericii. La curentele ideologice ale perioadei, antioccidentalii din perioada interbelică şi din cea contemporană au adăugat argumentaţia furnizată de experienţa istorică a Bisericii Sîrbe şi a unui popor care a trăit sub dominaţie străină. La fel ca în cazurile, mai temeinic studiate, ale Greciei şi Rusiei, antioccidentalismul sîrb îşi trage rădăcinile în anticatolicism. El s-a dezvoltat de-a lungul secolelor de opresiune şi discriminare, cînd Biserica Ortodoxă şi poporul erau expuşi Imperiului Habsburgic, iar cei din Dalmaţia - Veneţiei. Tentativele Bisericii Catolice de a-i aduce pe ortodocşi la unirea cu Roma au generat o ostilitate nedomolită. Acest anticatolicism istoric vehement a fost mai tîrziu integrat occidentalismului modern sîrb. Vreau să subliniez că nu am intenţionat să formulez un model determinat istoric al occidentalismului, atît de răspîndit în Serbia contemporană, invocînd obsesiv trecutul - procedeu devenit o normă în Balcani. Ca orice curent ideologic din Est sau din Vest, antioccidentalismul sîrb are cauze concrete, ale zilei de azi, şi o multitudine de motivaţii politice, sociale şi economice. Totuşi, spre deosebire de multe concepte importate, anticatolicismul revendică o lungă istorie şi are, pe lîngă autenticitate, şi anumite specificităţi. În perspectivă, anticatolicismul timpuriu sîrbesc cu greu poate fi descris ca antiapusean. Cel mai temeinic susţinător al său, Arhiepiscopul Statimirovici (cap al Bisericii Sîrbe între 1790 şi 1836) a fost unul dintre cei mai luminaţi oameni ale perioadei sale şi anticatolicismul său a evoluat în lupta pentru recunoaşterea, în Imperiu, a drepturilor egale pentru Biserica sa. În textele lui şi cele ale urmaşilor săi, concentrate asupra dogmelor şi a diferenţelor rituale între Biserici, s-a adresat istoriei pentru a rememora animozitatea catolicilor împotriva ortodocşilor. La fel, intelectualii seculari, care au adoptat în secolul al XIX-lea anticatolicismul, au studiat în universităţile protestante din Germania şi din alte ţări; ei citeau literatura occidentală şi erau foarte permeabili la influenţele occidentale. Dar "memoria" colectivă şi atitudinea educată faţă de Biserica Catolică îi mobilizau cu uşurinţă împotriva Occidentului, identificat cu Imperiul Habsburgic, cel mai mare obstacol în realizarea proiectului naţional sîrb. Nu e de mirare că mulţi au adoptat cu entuziasm concepţia slavofilă venită din Rusia: ei vedeau în romano-catolicism reprezentarea a tot ceea este lipsit de suflet şi corupt în Occident. Anticatolicismul asiduu furniza argumentaţia necesară adoptării ideilor occidentaliste, chiar dacă erau de fapt două lumi deosebite: se cunoaşte rezistenţa Bisericii Catolice la tot ceea ce este modern în Occident. Astfel, identificarea Bisericii Catolice cu Europa şi Vestul a creat imaginea falsă a unui Apus omogen, o entitate etern duşmănoasă, contribuind la diviziunea provocată de dihotomia esenţială Vest/Est şi oricum incapabil să mijlocească subiectivităţile. "Ameninţarea uniată" a trecut drumul din discursul religios şi a ajuns în discursul secular, devenind un element constitutiv al paragdimei naţionaliste sîrbe, la fel ca atît de răspînditul mit Kosovo. A fost modelată de victimizare, de o abordare selectivă a trecutului, mistificarea rolului propriului popor, şi fireşte, a Bisericii ca instituţie. Istoria e văzută din perspectiva simbolismului creştin, a suferinţei şi sacrificiului şi este transpusă în istoria unui martiraj unic, a rezistenţei populare, a eroismului poporului sîrb şi a Bisericii sale. Presiunea uniată a catolicilor - o dovadă a dureroasei istorii - era invocată mereu, dobîndind toate caracteristicile discursului martirologic, esenţial pentru creştinism. La martirologie, discursul uniat adaugă trăsăturile demonologiei. Spre deosebire de martirologie, demonologia nu se referă la individ, ci acuză sistemul, în acest caz Biserica Catolică, popoarele catolice şi statele catolice. Demonologia funcţionează ca o puternică strategie discursivă, deoarece identificarea oponenţilor alimentează speranţa răsturnării situaţiei. E un discurs care externalizează problema, impunînd criterii morale celor din exterior. Accentuînd suferinţa sîrbilor, de-a lungul secolelor, din cauza unor campanii agresive de convertire, se presupune că lumea va recunoaşte şi va accepta aspiraţiile lor prezente. Motivul "ameninţării" a rămas forţa centrală a acţiunii naţionalismului sîrb. În recenta renaştere naţionalistă din Serbia, discursul "ameninţării uniate" a căpătat forme noi: s-a construit astfel un model de referinţă, de folosit pentru tot felul de primejdii la adresa "fiinţei naţionale sîrbe", venite în special din Occident. Aşa că presupusul uniatism etern al Bisericii Catolice a devenit vinovat de schismele din Biserica Sîrbă din Macedonia şi Muntenegru. Mai mult, recent, Arhiepiscopul sîrb ortodox din Muntenegru, Amfilohije Radovici, a descoperit legătura dintre uniatism şi modernizarea "impusă cu forţa prin concepţia seculară despre viaţă". Alţi autori extind lista, adăugînd că orice schimbare a religiei poate duce la acceptarea ateismului şi a iugoslavismului: concesii sînt copiii din mariajele mixte sau chiar deplasarea în alte ţări, pentru a învăţa sau pentru a găsi un serviciu. Aluziile contemporane la "ameninţarea uniată" se identifică cu mecanismul clasic al ţapului ispăşitor, noţiune cîrpită, în vremurile de criză, şi de incertitudine, dovedind cît de popular şi de bine consolidat este procedeul. Moştenirea "ameninţării uniate" s-a răspîndit şi dincolo de hotarele regiunilor afectate şi s-a înrădăcinat solid, nu doar în scrierile ideologilor naţionalişti, dar şi în conştiinţa şi psihologia colectivă a poporului. Orice cercetare serioasă privind cultura politică, propaganda sau învăţăturile populare din Serbia nu are voie să ignore această moştenire. Din nefericire, abundentul material istoric şi studiul intens al istoriografiei sîrbe (şi croate) nu au scos la lumină evaluări ale unirii între slavii din Sud în contextul relaţiilor, al învăţăturilor ecleziolologicale, al principiile toleranţei religioase răspîndite în secolele XVII şi XVIII. Expunînd anti-catolicismul într-un volum despre discursul antioccidental în Europa de Sud-Est, pledez pentru ca demersul în analiza atitudinilor faţă de Occident să pornească de la desprinderea lor de istorie. În caz contrar, trecutul va continua să funcţioneze ca o profeţie, mereu confirmată, a imposibilei apropieri.