O pauză de tăcere
Acesta este un text care nu poate începe aşa cum aş dori eu, ci exact aşa cum stau lucrurile. Nu am mai scris reportaj din luna august a anului 2010, cînd am semnat în paginile acestei reviste o povestire non-ficţiune despre cîţiva disidenţi din Cuba – „În Havana, o nouă zi stă să înceapă“. Ce împrejurare fantastică! Dau timpul înapoi, în anul 2004, şi aud aievea replica profesorului Daniel Condurache, editorul revistei Opinia Veche, pe atunci Studenţească: „Te deghizezi în oaie, în ce vrei tu, şi te duci la Murgeni!“. Adevărul este că, studentă în anul al II-lea fiind, încă nu îmi făceam curaj să ies în lume şi să scriu. Exasperat de promisiunile mele că voi merge, cîndva, la Murgeni, un sat ca vai de lume din judeţul Vaslui, devenit oraş peste noapte, editorul mi-a dat acest ultimatum ce avea să mă transforme, pentru totdeauna, în reporter. Colegii mei au rîs mînzeşte, aşa cum se rîdea copios în acele vremuri la şedinţele de sumar din fiecare luni, dar mai ales la şedinţele de analiză, negreşit în fiecare miercuri, iar eu am ştiut ce îmi rămîne de făcut. Mai tîrziu, am simţit de cîteva ori că nu mai ştiu încotro s-o apuc în meseria aceasta de o frumuseţe blestemată, dar m-am agăţat de lucrurile învăţate în acea redacţie de la Iaşi, pe care am transformat-o într-un axis mundi, de unde am pornit în miraculoasa aventură de a scrie după dictarea realităţii.
Între drumul făcut cu trenul la Murgeni şi călătoria mea cu avionul la Havana, n-au fost decît cinci ani în care am scris cu patimă, căutîndu-mi propria voce. N-a fost uşor, nici pentru mine, nici pentru restul colegilor mei de generaţie, să nu rămînem în umbra mistuitoare şi legendară a unor semnături ca Bogdan Lupescu, Liviu Iolu, Radu Ţuţuianu sau Răzvan Chiruţă, care ne-au lăsat, la Opinia, din 1998, o moştenire copleşitoare: o suită de premii şi teancuri de reviste pînă în tavan, în camera de arhivă, plus obligaţia de a duce totul mai departe. După ce am părăsit redacţia revistei, odată cu absolvirea facultăţii şi plecarea obligatorie la Bucureşti, ca nişte plutoane de ziarişti gata să-şi dea tinereţea pentru puterea de netăgăduit a cuvîntului scris pe hîrtie, pentru exclusivităţi şi literatură – căci între reportaj şi literatură eu pun un semn de egalitate, pe proprie răspundere –, ne-am dat seama că şcoala de presă de la Iaşi ne antrenase, înainte de toate, să avem o voce particulară. Reportajul, despre care ni se vorbise atît, ca despre o regină a jurnalismului, şi pe care îl „chinuisem“ şi noi, în căutarea unor formule originale, era marele nostru pariu. Cu toţii am visat, în redacţiile din Capitală, să ajungem să scriem numai reportaj, pentru a scăpa de corvoada ştirilor mărunte, care mor a doua zi, odată cu iscălitura noastră. Sub ochii noştri, presa scrisă începuse deja să sufere transformări halucinante, la presiunea concurenţei din mediul online. Între reportajele lui Geo Bogza – ce-i drept, scrise în secolul al XX-lea –, pe care le citeam cu creionul în mînă pentru a dibui reţeta magică a construcţiei narative, a descrierilor şi a plăsmuirii unor personaje eterne, şi articolele de astăzi cu pretenţie de reportaj, care se compromit încă din titlurile de tipul „Uite aici“ şi „Vezi dincolo“, s-a căscat o prăpastie pe care şi eu, şi cîţiva colegi de generaţie o tot ocolim, prin tăcere, de ceva vreme.
Să mă creadă cine poate, dar dragostea faţă de meserie devine, uneori, paralizantă. Ştii ce trebuie să faci, dar nu îţi mai aduci aminte cum s-o faci, pentru că regulile meseriei se schimbă prea repede. Inconştienţa din tinereţe, cu înduioşătoarele ei greşeli, devine irecuperabilă. Nu îţi rămîn decît nişte calcule pragmatice care ajung să îţi îngheţe mîinile: importanţa subiectului în contextul actual, posibile surse, costurile pentru documentare şi, Dumnezeule!, spaima imaculată în faţa tăcerii de dinaintea primei litere scrise, cu zgomotul inconfundabil al tastelor care, nu se ştie prin ce minune, în mintea cititorului vor ridica o lume întreagă şi speranţa că nu este singur. Dacă nu eşti îndrăgostit de actul scrierii, şi nici conştient de importanţa sa vitală pentru omenire, cuvintele de mai sus pot părea simple tînguiri ale unui reporter care, paradoxal, nu scrie. Îmi asum acest risc, aşa cum aş dori să vă spun, în cîteva cuvinte, despre ce este reportajul – fie el scris după o realitate descoperită la Murgeni sau în Havana. Este vorba despre adevăr, înainte de toate, ca materie primă a meseriei. Nimic în plus, nimic în minus, chiar dacă „farmecele ficţiunii“ – aşa cum o spune şi Gabriel García Márquez – vor da mereu tîrcoale unui reporter. Despre adevărul notat într-un carnet, chiar ştiind că, dacă scriitura ta va fi proastă şi lipsită de umanitate, realitatea va fi inutilă şi va da greş.
Nu m-am întrebat niciodată „Încotro, reportajul?“. Ştiu că viaţa e plină de întîmplări care aşteaptă să fie descoperite şi povestite. Instinctul povestirii face parte din natura umană. Unii reporteri, ca Viorel Ilişoi, a cărui scriitură luminoasă m-a scos din cele mai întunecate îndoieli privind direcţia meseriei, nu se opresc niciodată, scriind reportaj acolo unde le este locul: între paginile ziarului care costă cît o pîine.
Dana Balan-Bâlu este reporter la TVR Iaşi şi senior editor la Opinia Veche; a lucrat la Evenimentul zilei şi Elle.