O operă rezistentă la oficializare - „Protestez cu indiferenţă!“

4 decembrie 2013   Tema săptămînii

În 9 noiembrie 2013, Lucian Pintilie a împlinit 80 de ani; două zile mai tîrziu, la Teatrul Bulandra, a fost omagiat de o mînă de oameni: cîţiva actori (nu mulţi), cîţiva regizori (puţini), cîţiva scriitori şi artişti (foarte puţini), cîţiva – cum se spune – „oameni de cultură“, cîţiva prieteni, doi regizori din noul val. Au vorbit, emoţionant, Victor Rebengiuc şi Andrei Pleşu. În teatrul care i-a văzut acum 40 de ani strălucirea geniului, aniversarea de 80 de ani a lui Lucian Pintilie părea stingheră, nehotărîtă, ezitantă. Cu toată vizibila afecţiune a participanţilor, în ciuda admiraţiei lor lipsite de rezerve, ceva din aerul evenimentului părea să nu-şi găsească tonul. E drept, sărbătoritul a cerut în mod expres sobrietate, refuzînd orice sugestie festivistă. Dar! Presa cotidiană nu a menţionat evenimentul deloc. Televiziunile de ştiri l-au ignorat cu desăvîrşire. Iar în presa culturală din săptămîna sărbătoririi lui Lucian Pintilie au apărut doar două articole. Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul, partidele politice, politicienii, instituţiile statului (adică toate oficialităţile) au tăcut.  

Aşa a marcat România împlinirea vîrstei de 80 de ani a unuia dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut vreodată. În anonimat şi tăcere, din partea societăţii. În nesimţire, din partea oficialităţilor.

Ca unul care are încă viu în memorie neplăcutul contact cu membrii comisiilor de cultură ale Parlamentului, ştiu bine că parlamentarul român, indiferent de coloratura sa politică, are ca religie pozitivă naţionalismul cultural. Toţi jură pe valorile naţionale. Toţi iubesc numai valorile naţionale: le slujesc, le venerează, li se jertfesc. Gîndul la sacrele valori naţionale le aduc politicienilor români lacrimi în ochi şi străluciri năuce în privire.  

Cum, între marii creatori români în viaţă, Lucian Pintilie este una dintre valorile naţionale par excellence, te întrebi, nu fără uimire, cum a fost cu putinţă ca nici una dintre oficialităţile statului să nu îşi fi dat seama că obiectul zilnic al adoraţiei lor patriotice, valoarea naţională, se află chiar sub ochii lor, tocmai a împlinit 80 de ani şi merită o adîncă reverenţă? În semn de omagiu pentru Lucian Pintilie şi în acord cu spiritul etic coroziv al creaţiei sale, voi încerca să dau un răspuns.  

Din punctul de vedere al dezinteresului faţă de idei, România este o ţară ideală. Minunile durează trei zile, scandalurile obosesc după o zi, adevărul nu stîrneşte pasiuni, minciunile nu scandalizează, nimeni nu se compromite din nimic, totul se reia mereu de la început, fără memorie, fără progres, fără tristeţe. Dacă mîine, Immanuel Kant ar publica aici Critica raţiunii pure, nimeni nu ar băga de seamă pentru că nimeni nu ar lua-o în seamă. La noi, cărţile ies pe piaţă aşa cum cad bilele metalice în ulei – fără zgomot, fără să facă valuri şi fără să lase amintiri. 

Şi din punctul de vedere al toleranţei, România este o ţară ideală. Căci la noi, aproape totul ţi se trece cu vederea: dacă furi, eşti privit cu îngăduinţă; dacă te laşi corupt, eşti tratat cu înţelegere; dacă tu corupi, eşti compătimit; dacă eşti incompetent, nimeni nu observă; dacă eşti lichea, toţi te admiră; dacă eşti idiot, te bucuri de simpatie; dacă eşti mîrlan, obţii respect. Nu atragi atenţia nimănui nici dacă eşti bun, nici dacă eşti rău, nici dacă minţi, nici dacă spui adevărul. Totul ţi se trece cu vederea – şi hoţia, şi corupţia, şi prostia, şi incompetenţa, şi lichelismul, şi minciuna, şi nesimţirea – cu o singură condiţie: să fii patriot. Iar să fii patriot înseamnă să venerezi valorile naţionale.

Dar ce sînt, pentru patrioţii care se definesc prin adorarea lor, „valorile naţionale“? Pentru adoratori, valoarea naţională e sacrosanctă, e indiscutabilă şi e obligatoriu oficială. E sacrosanctă nu pentru că ar fi sfîntă, ci pentru că funcţionează în mintea adoratorului ca un substitut de religie. E indiscutabilă nu pentru că ar fi deasupra oricărei discuţii, ci pentru că orice discuţie referitoare la ea e stigmatizată ca antinaţională. E oficială nu pentru că e recunoscută de toţi, ci pentru că e recunoscută de stat. Pentru a fi recunoscută ca naţională, valoarea adorată de aceşti patrioţi trebuie să fi fost mai întîi declarată ca oficială. Nu cultura română e obiectul acestei adoraţii care se crede patriotică, ci acea parte a culturii române care a fost recunoscută oficial, de către cine ştie ce oficialitate cu trecere, ca fiind naţională. Pentru ei, adevăraţii creatori români nu sînt, pur şi simplu, marii creatori români, ci numai aceia care au intrat în manuale sau fac deja parte din vreuna dintre variantele de cultură oficială a statului. De fapt, nu valorile naţionale în sine fac obiectul acestui soi de patriotism, ci valorile oficiale.  

E adevărat că, uneori, valorile oficiale sînt şi valori naţionale. Cel mai adesea, acest lucru se întîmplă pentru valorile naţionale din trecut. Dar aproape niciodată, pentru contemporaneitate, valorile oficiale nu sînt şi valori naţionale, şi asta din simplul motiv că valoarea naţională nu poate fi niciodată dedusă din valoarea oficială. A susţine contrariul e o eroare nu doar logică, ci categorială. Anume comiterea acestei erori categoriale îi face incapabili pe adoratorii valorilor oficiale să recunoască o veritabilă valoare naţională: cît timp nu e oficial recunoscută, nu o văd nici măcar cînd o au sub ochi. Aşa se explică lipsa de reacţie a autorităţilor la aniversarea lui Lucian Pintilie.  

Ceea ce mă reconfortează în creaţia lui Lucian Pintilie este că, prin capodoperele sale, ea se sustrage în mod natural oficializării. E în ea ceva necruţător şi neîmpăcat. Ceva care se încăpăţînează cu înverşunare să rămînă etic şi care exclude posibilitatea oricărei tranzacţii, a oricărei acomodări, oricărei relativizări, a oricărei atrageri în sfera oficializării. Creaţiile lui Lucian Pintilie aparţin acelor rare valori care sînt naţionale, fără a putea fi în vreun fel transformate în valori oficiale. E o operă rezistentă la oficializare. Îmi pot foarte bine imagina replica pe care Lucian Pintilie ar arunca-o autorităţii de stat care ar încerca să îl oficializeze – ar spune (cu o vorbă luată dintr-una din conferinţele sale de presă din anii ’90): „Protestez! Protestez cu indiferenţă!“ 

H.-R. Patapievici este scriitor.

Mai multe