O operă de educație intelectuală

3 aprilie 2019   Tema săptămînii

E un noroc să cunoști oameni aleși. Am avut acest noroc. Am stat de vorbă cu Alexandru Paleologu de cîteva ori, bucurîndu-mă de atenția curtenitoare și de toleranța lui.

Dar îi cunosc (cunosc, poate e prea mult spus, dar nu găsesc alt cuvînt) și pe soția și pe fiul lui Alexandru Paleologu, în legătură cu care am două întîmplări de povestit.

La sfîrșitul lui 2008, cînd Theodor Paleologu a fost numit ministru al Culturii, l am vizitat acasă, ca să discutăm eventuala mea numire ca secretar de stat în echipa sa. Doamna Pia Paleologu m-a răsfățat cu dulceață, cu cafea și cu un pahar cu apă rece și, mai ales, cu o bunăvoință elegantă, adusă parcă și ea pe o tavă de argint. Ca secretar de stat, ar fi trebuit să mă ocup de „patrimoniu“ și le-am explicat celor doi că pentru aceasta ar fi trebuit să am o pregătire juridică, nu filologică. Fuseseră de-a lungul timpului multe scandaluri în legătură cu „scoaterea din patrimoniu“ a unor opere de artă, în scopul comercializării lor, și mă gîndeam că, nefiind jurist, aș fi căzut ușor în capcană, semnînd aprobări de acest fel.

Theodor Paleologu vorbea ce vorbea cu mine, dar se și dichisea, grăbit, pentru că urma să participe la o întîlnire importantă. La un moment dat, cînd se dusese la o oglindă din altă parte a încăperii, ca să-și lege la gît cravata, mama lui mi-a spus confidențial, pe un ton rugător:

– M-aș bucura să acceptați. Cu experiența dumneavoastră ați putea avea grijă de -fiul meu…

M-a surprins și m-a înduioșat, aproape pînă la lacrimi, această grijă de mamă. Pentru ea, bărbatul matur, cu studii strălucite, numit într-o funcție importantă, era tot un copil.

După cîțiva ani, nu contează în ce împrejurări, am avut cu Theodor Paleologu o dispută publică. Răutăcios și nedrept, l am întrebat pe preopinentul meu pe ce se bazează cînd se arată atît de sigur de el, în condițiile în care nu are o operă. Se bazează pe numele Paleologu? Pe presupunerea că el și ai lui ar fi descendenții unei dinastii de împărați bizantini? Theodor Paleologu mi-a răspuns cu eleganță, de foarte sus: „Să știți, domnule Alex. Ștefănescu, că a purta numele Paleologu este deja o operă.“ I-am dat dreptate. Poate și pentru că m-a fermecat frumusețea replicii. 

* * *

Alexandru Paleologu a făcut mai mult decît eseistică (așa cum scrie în dicționare), şi anume operă de educaţie intelectuală.

Ce s-a putut învăţa la şcoala lui Alexandru Paleologu? Înainte de toate, o tehnică a eliberării de prejudecăţi. În plină „revoluţie culturală“, scriitorul a relansat paradoxul, făcînd la vremea respectivă senzaţie şi instituind o modă. Alexandru Paleologu a tratat paradoxul într-un mod paradoxal, transformîndu-l dintr-un artificiu, dintr-o formă de teribilism, dintr-un joc minor al inteligenţei într-un mijloc de cunoaştere.

Pînă la el, chiar şi în viziunea unor profesionişti ai gîndirii, neinfluenţaţi de propaganda comunistă, adevărurile esenţiale ale lumii în care trăim erau cele de ordinul evidenţei, cele susceptibile să obţină mai mult de jumătate din voturi la un eventual scrutin, în timp ce paradoxurile reprezentau doar un (simpatic) scandal al inteligenţei, declanşat de o minoritate şi necesar pentru menţinerea în stare activă a fondului principal de idei.

Alexandru Paleologu a răsturnat această ierarhie, şi nu doar teoretic, ci făcînd numeroase demonstraţii practice, întru totul convingătoare. Cu remarcabila lui putere de persuasiune, a inoculat multora microbul unei neîncrederi sistematice în ceea ce pare sigur, garantat de alţii, consacrat. Trecuseră mulţi ani de la instaurarea comunismului şi exista, în special pentru tinerele generaţii, riscul ca adevărurile oficiale, repetate de mii de ori, la asurzitoarele megafoane ale propagandei comuniste, să fie confundate cu bunul-simţ. Treziţi-vă! a clamat, şi nu în deşert, „criticul literar“. Ceea ce începe să vi se pară firesc este fals. Adevăratul bun-simţ se recunoaşte prin caracterul lui paradoxal, prin contrazicerea evidenţei.

De la Alexandru Paleologu s-a mai putut învăţa ceva important, ceva numai aparent în contradicţie cu opţiunea pentru paradox, şi anume arta de a admira. Cultura oficială, afirmativă într-un mod tiranic, ajunsese să provoace un fel de alergie la valorile tradiţionale şi, pînă la urmă, la valori în general. Era greu să-l mai citeşti cu plăcere pe Vasile Alecsandri, după ce numele lui fusese pronunţat de gura strîmbă a dictatorului de la tribuna unui congres al PCR. Era greu să te mai înfiori la auzul cuvîntului „patrie“ după ce acelaşi cuvînt apăruse în scrierile caraghios-declamative ale lui C.V. Tudor. Şi aşa mai departe. În special scriitorii mari, prin însuşi faptul de-a fi mari, evocau într-un mod dezagreabil ideea de monumentalitate promovată – sumbru – de regim. În aceste condiţii, exista primejdia ca independenţa de gîndire a multor intelectuali să se manifeste prin contestarea valorilor consacrate. Alexandru Paleologu s-a opus inteligent acestei tendinţe care reprezenta, în fond, o cedare de teren în favoarea oficialităţii, o abandonare a celor mai de preţ bunuri în mîinile adversarului. Şi a făcut-o tot deghizat în critic literar, prin publicarea unor pledoarii pentru arta de a admira. Trebuie precizat: pentru arta de a admira exigent. 

* * *

Puțină lume din afara vieții culturale știe că printre cei 2.000.000 de deținuți politici și deportați din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a aflat și descendentul unei familii de împărați bizantini, Alexandru Paleologu. S-au făcut numeroase investigații pentru stabilirea exactă a genealogiei fostului deținut politic, dar cea mai bună dovadă a originii sale ilustre o constituie chiar cărțile de idei pe care le-a scris după ieșirea din închisoare, toate de o simplitate elegantă. Acum, după moartea lui Alexandru Paleologu, avem încă o confirmare: distincția, inteligența visătoare și umorul fin cu care se manifestă în spațiul public fiul său, Thedor Paleologu, neverosimil personaj aristocratic printre oamenii politici de azi.

Dar să revin la Alexandru Paleologu. Iată portretul pe care i-l face Tudorel Urian, un foarte bun critic și istoric literar, care i-a consacrat o carte (Viețile lui Alexandru Paleologu, 2010): „Apariţiile publice de după 1990 ale lui Alexandru Paleologu au fost de mare efect, tot mai rafinate cu înaintarea în vîrstă a scriitorului. Costumelor impecabile, cu nelipsita batistă în buzunarul de la piept, cămăşilor şi cravatelor atent asortate, pantofilor strălucitori li s-a adăugat în anii din urmă faimosul baston cu cap de argint.“

În ceea ce privește calitatea sa de ipotetic descendent al dinastiei Paleologilor, Alexadru Paleologu avea propriul său raționament: „…argumentul cel mai probant, care mie îmi place cel mai mult şi l găsesc cel mai convingător asupra acestei ascendenţe este ce am citit la Charles Diehl, La vie byzantine, că Paleologii ăştia erau bărbaţi distinşi şi frumoşi, deştepţi şi cultivaţi şi, mai ales, aveau un dar formidabil al rîsului: rîdeau cu o poftă nebună, zic cronicarii, de se zguduiau ferestrele Augusteonului de cît rîdeau ei! Ei, aici îmi recunosc o constantă.“

Alexandru Paleologu (14 martie 1919 – 2 septembrie 2005) a plătit scump pentru „vina“ de a fi un om ales. Iată o scurtă recapitulare a biografiei lui de proscris:

Între 1950-1956, urmărit de Securitate, trăieşte ascuns, sub un nume fals, cea mai mare parte din timp la Cîmpulung, unde îi cunoaşte pe C. Noica şi N. Steinhardt. C. Noica îl determină să-i aprofundeze pe Platon, Goethe, Kant, Hegel, Heidegger, să-şi perfecţioneze cunoştinţele de limba germană, să înveţe greaca veche.

În 1956, înşelat de „dezgheţul“ ideologic de după moartea lui Stalin, crede că nu mai trebuie să se ascundă şi se angajează ca cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie a Artei (secţia de artă medievală), din Bucureşti. În 1959 este arestat şi condamnat, din motive politice, la 14 ani de muncă silnică.

Graţiat în 1964, îşi reia munca de cercetător la Institutul de Istorie a Artei (de data aceasta în cadrul secţiei de istorie a teatrului). În 1967 se transferă ca secretar literar la Teatrul „C. Nottara“, iar în 1970 la Editura Cartea Românească, în calitate de lector (de aici se va pensiona în 1976).

Cartea de debut, Spiritul şi litera, îi apare în 1970, la 51 de ani, şi este primită cu interes de critica literară. A doua, Bunul simţ ca paradox, 1972, are şi mai mare succes, producînd o nemaiîntîlnită fervoare intelectuală în mediile literare şi artistice şi situîndu-l pe autor, pentru multă vreme, în centrul atenţiei.

După căderea lui Ceauşescu, în scurtul răstimp de entuziasm faţă de intelectuali al guvernanţilor de atunci, este numit ambasador al României la Paris. De acolo, de la distanţă, se solidarizează cu manifestanţii anticomunişti din Piaţa Universităţii din 1990, pe care Ion Iliescu îi numeşte „golani“ şi este destituit. În acelaşi an îi apare la Paris, în limba franceză, volumul intitulat Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des golans.

Întors în ţară, devine membru fondator al Partidului Alianţa Civică (1991) şi senator (1992). Stîrneşte vîlvă declarînd, în presă, că a acceptat cu ani în urmă, formal, să colaboreze cu Securitatea, nemaiputînd să reziste presiunilor din partea acesteia. Mărturisirea nu numai că nu-l discreditează, dar îl prezintă ca pe un posibil model de francheţe şi asumare a răspunderii într-o epocă în care foştii securişti şi informatori îşi ocultează trecutul.

Om de modă veche şi strălucit reprezentant al spiritului liberal, erudit care nu face paradă de erudiţie, orator cu un stil elegant şi causeur plin de farmec, Alexandru Paleologu este invitat în perioada postcomunistă la cele mai diverse reuniuni, savante sau mondene, elitiste sau populare. Şi peste tot cucereşte asistenţa, fără efort, fiind pur şi simplu el însuşi (este vorba, bineînţeles, de un „el însuşi“ elaborat şi rafinat). Îl contestă numai foştii comunişti şi propagandiştii de dată recentă ai „corectitudinii politice“. 

Alex. Ștefănescu este critic și istoric literar.

Mai multe