O nouă viață
La început a fost un vis
Cînd eram copil, nu-mi plăcea să merg la țară. Nu voiam și pace să las familiaritatea apartamentului și joaca printre blocuri pentru traiul rudimentar de la bunici: praful de pe uliță, mirosul de animale, spălatul la lighean, WC-ul din fundul curții, rudele îndepărtate și vecinii care mă întrebau „Tu a cui ești?“, țînțarii și muștele, bezna de după lăsarea serii, liniștea aia de-ți țiuiau urechile. Obligată să-mi petrec acolo cîteva zile, în cel mai bun caz, sau săptămîni, în cel mai rău, găseam totuși niște lucruri care-mi făceau șederea suportabilă: grădina cu flori și bolta de viță-de-vie, fructele pe care puteam să le culeg cu mîna mea, cîntecul cocoșilor dimineața, țîrîitul greierilor seara, vocile în surdină, pe fundalul cărora mă trezeam în fiecare zi, colindele cîntate de bunicul, turtele făcute de bunica, ouăle de rață, laptele de capră, cititul sub un pom, în spatele grădinii.
Anii au trecut, iar eu am locuit, pe rînd, în camere de cămin împărțite cu cel puțin alte patru persoane, în camere închiriate, fără ferestre și cu toaletă în curtea interioară, în garsoniere mai vechi sau mai noi și în apartamente – mereu printre betoane, în mijlocul agitației și al evenimentelor. La un moment dat, pe la treizeci și ceva de ani, cred, mi s-a făcut dor exact de lucrurile pe care nu știusem să le apreciez în copilărie: de aerul curat sau înmiresmat, fără noxele din marile orașe, de tihna spartă numai de ciripit, țîrîit, behăit, cotcodăcit, mugit, și nu de sirene, alarme, trafic sau bormașini, de munca în grădină, față de lungile și debilitantele ore petrecute în fața computerului, de întoarcerea la natură pentru mai mult de un week-end început și încheiat în ambuteiaj pe DN1. Pe scurt, de „traiul simplu și exact“, vorba cîntecului. Un singur amendament aveam: voiam ca la decorul rustic și la refugiul de lumea dezlănțuită să adaug binefacerile unei existențe civilizate și comode. Că n-am eu stofă de Walden, cu minimalismul și downshifting-ul lui, pe care le-a făcut coolîncă din 1845.
Așa că în mintea mea a încolțit visul unei case mici la țară, în zonă de deal-munte, cît mai aproape de natură și mai departe de oameni, cu brazde de flori și legume, cu leagăn, boltă și hamac. Ea a devenit obiectul principal al reveriilor mele, spre ea îmi îndreptam creativitatea și ideile de design interior, la ea mă gîndeam cînd derulam în neștire site-uri și poze pe social media, în jurul ei se învîrteau discuțiile la un vin seara, în balcon, și în mașină, pe drumurile noastre de la sfîrșit de săptămînă.
În căutarea casei perfecte
Ideea s-a ramificat în discuții mai realiste: în ce zonă, ce fel de construcție, ce buget etc. Aveam nevoile și plăcerile noastre (eu, de exemplu, voiam o casă cu prispă, pe care să citesc cu o pisică în brațe, iar el, un loc mare de vatră, în jurul căruia să ne putem aduna cu prietenii la foc și cîntece de chitară), dar ne inspiram și din ce vedeam sau auzeam pe la alții (trăiască Instagram și Pinterest). Visul se apropia tot mai mult de un plan fezabil.
Au urmat căutările efective: zeci de anunțuri pe Internet și întrebări printre cunoștințe, zeci de telefoane la proprietari pentru detalii, sute de kilometri parcurși încoace și încolo pentru vizionări, entuziasm abia stăpînit, dezamăgiri crunte, pauze ocazionale, apoi luat totul de la capăt. Încîntați de fotografiile atrăgătoare de pe site-urile de imobiliare, descopeream, odată ajunși la destinație, că realitatea era cu totul alta: dărăpănată și sumbră, la fel ca atmosfera întregului cătun uitat de lume. Bucuroși de izolarea promisă, învățam lecția dură a limbajului publicitar mincinos cînd dădeam de drumuri forestiere abrupte, pline de gropi și de noroi, sau de punți instabile peste ape umflate. Ba, într-un caz, împreună cu proprietatea ți se vindea și un jeep, să ai cu ce urca pînă la ea. Unele îmi plăceau, dar depășeau cu mult bugetul. Altele se încadrau, dar nici nu se apropiau de ceea ce căutam. Ajunsesem să știu toate ofertele pe de rost și să verific site-urile zi de zi, sperînd să mai fi apărut ceva nou.
După un an de căutări, cred, cînd mă resemnasem că perioada asta se va întinde pe termen nelimitat, am dat o șansă unui anunț vechi de cîteva luni. Casa era în zona pe care ne-o doriserăm din start, într-un sat prin care trecuserăm în plimbările noastre cu vreo șapte-opt ani în urmă, fără să ne gîndim pe vremea aceea că am putea într-o zi să ne și stabilim în el. Construcția în sine arăta destul de rău, nu mai fusese locuită de cîțiva ani, avea nevoie de renovări destul de serioase, dar avea și potențial. Curtea în pantă, golașă și neîngrijită nu a fost prea ademenitoare și m-am chinuit să văd cu ochii minții ce ar putea deveni. Argumentul decisiv au fost camerele mai mari și mai luminoase decît cele mici și înghesuite pe care le tot văzuserăm pînă atunci. Nu avea prispă, din păcate; în schimb, avea o cămăruță la mansardă, dotată cu balcon și vedere spre verdeață, stînci și apă, în care mi-am închipuit pe loc viitorul meu birou. Așa că, luați oarecum prin surprindere și cu steluțe în ochi, am zis da.
Cu mînecile suflecate
După aventura actelor, pentru care oricine a avut de-a face cu tranzacțiile imobiliare, mai ales la sat, știe că e nevoie de nervi tari, au urmat cîteva luni de șantier. S-au sortat lucruri, s-au aruncat tot felul de vechituri inutile, s-au păstrat tot felul de vechituri frumoase, s-a măturat, șters, spălat, frecat, răzuit, șmirgheluit, reparat, tencuit, văruit, vopsit, montat, cărat, îmbinat, tras, împins, ridicat, placat, murdărit, chinuit, strigat, boscorodit, înjurat, rîs, răsuflat ușurat.
Patru zile pe săptămînă eram orășeancă, înțepeneam ore în șir la laptop, făceam cumpărături la Mega, purtam tocuri și machiaj, ieșeam la terase, concerte, spectacole, boscorodeam cînd nu mergea liftul și trebuia să urc pe scări șase etaje cu sacoșe grele și auzeam prin pereți cînd vecinul de sus se ducea la baie sau își certa copilul. Inevitabil, cînd aveam mai multă nevoie de odihnă, îmi sfredelea creierii cîte o bormașină. Plăteam abonament la sală, unde de multe ori nici nu apucam să mă duc. Dar în a cincea zi a săptămînii fugeam la țară, unde ne aștepta micul nostru colț de rai, deocamdată în construcție.
Acolo, treceam în revistă toate lucrurile pe care le mai aveam de cumpărat, construit și reparat, iar la lista aia se adăugau mereu altele și altele. Am făcut munci pe care nu-mi închipuisem vreodată că o să fiu în stare sau dornică să le fac: de la pus gresie cu tata la recondiționat mobilier, de la cărat pietre, bîrne, saci și scule la spart lemne și grădinărit. Ce nu mă pricepeam, învățam de la alții, inclusiv nume de unelte, materiale de construcții și regionalisme. Ajungeam cu manichiura făcută, plecam cu unghiile rupte, pline de pămînt și var. Dar nu-mi păsa: și casa, și curtea prindeau contur, iar eu eram plină de o energie și un entuziasm cum nu mai simțisem de mult.
În fiecare seară, stăteam așezați pe niște taburete vechi, cu vopseaua scorojită și tapițeria înnegrită de vreme, găsite odată cu un milion de alte lucruri care, la un moment dat, alcătuiseră viața altor oameni. Eram obosiți și transpirați și încercam să ținem socotelile cu caietul și pixul în mînă, concentrați să nu ne scape nimic (deși mereu ne scăpa). Nu putem face totul acum! a fost laitmotivul primelor luni și, deși decorul se schimba încet și sigur, parcă vedeam mereu doar cîte mai trebuiau, nu și cîte reușiserăm deja. Pînă cînd am tras aer în piept, am privit în jur și am zis: Începe să semene a acasă!
O nouă viață
La începutul lui martie 2020, tocmai mă întorsesem de la Cluj, de la o conferință de traduceri, cînd s-a decretat starea de urgență. Am plecat în aceeași zi spre casa de la țară, fără să știm pentru cît timp și ce avea să urmeze. Pentru mulți, pandemia de COVID-19 a însemnat o schimbare majoră a stilului de viață, chiar a priorităților. Pentru mine, lucrul de acasă și izolarea care venea de la sine cu statutul de freelancer și cu firea mea introvertită erau ceva obișnuit. Cu toate astea, nici nu bănuiam atunci ce impact urma să aibă asupra mea mutatul la țară pe termen lung.
Ne-am refugiat din calea bolii, a aglomerației și a fricii și am găsit mai mult decît un adăpost, ne-am găsit pe noi. Înconjurați de natură, liniște, spații deschise și oameni de treabă, am avut răgazul să stăm mai mult cu noi înșine, să comunicăm mai bine și unul cu altul, dar și fiecare cu corpul și gîndurile proprii. Munca fizică ne-a ținut în formă, grădinăritul ne-a relaxat, aerul curat și mîncarea mai sănătoasă au contribuit la o stare generală de bine. Toate lucrurile noi pe care am învățat să le fac mi-au sporit încrederea în mine, iar timpul cîștigat în intimitatea recent dobîndită mi-a creat condițiile să fac ceva ce îmi doream de mult, dar nu îndrăznisem: să scriu.
Deși eram cititoare pasionată dintotdeauna și tradusesem zeci de cărți pînă atunci, am pășit în lumea scrisului cu emoții de începătoare. Am hotărît totuși că e momentul potrivit și, cu încurajările primite la niște cursuri și ateliere de creative writing desfășurate online, am pus pe hîrtie niște povești care mă bîntuiau de ceva vreme. Am creat personaje care au împrumutat ceva din mine – fetița, adolescenta și femeia de pînă atunci –, dar am folosit și noua mea viață ca sursă de inspirație. Satul a devenit decor pentru cîteva dintre povestiri, iar oamenii săi, despre care nu știam încă mare lucru, au primit destine închipuite de mine. Marea bucurie a fost că Pe cine iubești mai mult?, volumul meu de debut, apărut în colecția „n’autor“ a Editurii Nemira, s-a dovedit a fi o carte nu doar despre mine și lumea mea, așa cum credeam inițial, ci despre o generație întreagă sau chiar despre noi toți.
Acum
Sînt deja patru ani de cînd avem casa asta. Între timp, familia noastră s-a îmbogățit cu un cățel și trei pisici, toți alintați și drăgălași. Ne-am cunoscut mai bine cu oamenii din sat și simțim că ne-am făcut un rost aici. Cînd mai mergem la București, ritmul orașului ni se pare amețitor și atrăgător cu toate tentațiile lui, dar ne bucurăm de el o perioadă scurtă, după care ni se face dor de „acasă“.
Nu a fost totul numai lapte și miere. Am trecut și prin momente grele, în care a trebuit să învăț să pun limite, în care l-am văzut pe tata împuținîndu-se și dispărînd dintre noi, în care m-am luptat cu îndoiala și singurătatea, care fuseseră dintotdeauna parte din mine. Totuși, privind acum în jur și în urmă, îmi dau seama că viața asta nouă, departe de tot ce știusem vreodată, m-a ajutat să mă deschid mai mult spre oameni, să-mi asum o maturitate îndelung căutată și, mai ales, să fiu fericită.
Mihaela Buruiană este scriitoare și traducătoare.
Foto: wikimedia commons