O minune de măiestritură?
Pe 22 august 2003, cu ocazia vizitei prim-ministrului japonez Junichiro Koizumi în Republica Cehă, robotul Asimo fabricat de Honda pășește în foaierul Muzeului Național din Praga și depune un buchet de flori la bustul lui Karel Čapek – scriitorul care a popularizat cuvîntul „robot” (inventat de fratele său Josef) și l-a adus în imaginarul literar, prin piesa de teatru R.U.R.: Rossum’s Universal Robots (1920).
Cînd vine vorba de roboți, automate și alte mașinării ce par însuflețite, lumea se împarte în două tabere: adepții unei „matematizări universale”, pentru care crearea automatului uman, a androidului perfect e doar o chestiune de timp și de progres științific; totul – gîndirea, afectele, cele mai complexe trăiri omenești – reprezintă pentru ei o „mecanică”, fie și foarte subtilă, un proces integral explicabil și reproductibil – dacă nu acum, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. La celălalt pol se află cei care invocă o componentă transcendentă, un „suflet”, un „ce” omenesc incalculabil, necuantificabil, pe care „știința și tehnica” nu-l vor putea descifra, extrage, clona sau înțelege niciodată pînă la capăt. Pentru aceștia din urmă, roboții și Inteligența Artificială sînt doar mașinării și calculatoare, chiar dacă de o impresionantă – și în permanentă creștere – complexitate, performanță, sofisticare.
Dincolo de această dispută, dezbaterea din jurul automaton-ului (un cuvînt mai vechi pentru „robot”, spun unii autori) e veche de cînd lumea. „Mașinăria care se mișcă singură și imită viața” (Minsoo Kang, Sublime Dreams of Living Machines) a fascinat dintotdeauna și a provocat o multitudine de sentimente contradictorii: uimire, satisfacție, venerație, dispreț, amuzament, oroare, stranietate. Preocuparea contemporană pentru „creaturi” artificiale e doar o evoluție recentă a unei străvechi obsesii: putem recrea umanitatea, la rîndul nostru, la fel cum umanitatea a fost creată de o forță superioară? În cuvintele lui Deucalion, fiul lui Prometeu: „O, de-aş putea, cu-a tatii priceperi, să fac iar oameni; suflare s-aduc pe pămîntul pe care din nou eu să-l plămădesc!” (Ovidiu, Metamorfoze). Reprezentareaautomaton-ului evoluează și își schimbă semnificația de-a lungul vremii: accentul se mută de la materie însuflețită,după chipul și asemănarea noastră (Galateea lui Pygmalion) la mașinărie inteligentă, superioară nouă (mașina de calcul, Inteligența Artificială, singularitatea tehnologică) – evoluție care pare să admită, tacit și realist, că singurul domeniu în care un robot ne poate concura și surclasa e funcția logic-matematică, „de calculație” a minții omenești.
Cu mult înainte de apariția literaturii SF, Homer evocă în Iliada cîteva prime automatizări (celeste): „Poarta cerească trosnind de la sine [autómatai, în greacă] ușor se deschise” (Cînturile V și VIII); „El fiecăreia-i puse sub talpă o roată de aur, / Ca la divanul zeiesc de la sine să poată să intre / Și să se-ntoarcă-napoi, o minune de măiestritură” (Cîntul XVIII)...
Regnul viu și cel tehnologic împărtășesc un straniu numitor comun: automatismele. Funcționarea automată, o trăsătură asociată îndeobște mecanismelor neînsuflețite, e totodată un semn al prezenței vieții: reflexele vitale – respirația, bătăile inimii, clipitul, deglutiția etc. – sînt, și ele, automatisme.
Într-o anumită măsură, putem spune că proiectul robotului uman a reușit deja. Cînd preferăm să folosim GPS-ul în loc să ne uităm pe o hartă, cînd sîntem absorbiți de ecrane și nu putem lăsa din mînă un smartphone sau cînd, utilizînd dispozitive și tehnologii, trăim o anumită voluptate, devenim – într-o versiune tehnologică a nietzscheanului „dacă vei privi multă vreme într-o prăpastie, prăpastia va privi și ea în adîncul tău” – noi înșine roboți.
În ceea ce mă privește, îmi place să cred că, la fel ca în paradoxul zenonian al mișcării, oricît de iuți de picior ar fi cohortele roboților și ahileana Inteligență Artificială, ele vor rămîne fatalmente, fie și cu un pas infinitezimal, în urma –și în umbra – țestoasei omenești.