O matematică a studiilor filologice
- argument -
Din clasa a VIII-a, de cînd am studiat prima oară latina, am ştiut că m-a cucerit. A fost, probabil, şi datorită profesoarei de atunci (Margareta Nasta, prima dintr-un şir de dascăli speciali care mi-au determinat opţiunile, urmată fiind de Mia Morogan în liceu), dar şi pentru că am simţit că am găsit, în sfîrşit, ceva ce mi se potriveşte: o matematică a studiilor filologice, suficient de riguroasă pentru a nu lăsa loc improvizaţiilor, şi destul de deschisă interpretărilor şi comentariilor pentru a nu fi plicticoasă.
Satisfacţia pe care o ai odată ce ai tradus un text latinesc e cu atît mai mare cu cît în textul respectiv descoperi amănunte nebănuite despre epoca în care e scris acesta, precum şi subtilităţi stilistice. Tocmai de aceea, studiul acestora se face nu doar strict gramatical, ci şi stilistic şi istoric, cultural în sens larg. Orele de texte din facultate, de la latină, erau studii culturale avant la lettre. Asta şi pentru că erau coordonate de profesori impecabili: Iancu Fischer, Gabriela Creţia, Traian Costa, Eugen Cizek, Francisca Băltăceanu, Dan Sluşanschi, Mihai Nichita, Gheorghe Ceauşescu…
Am vorbit doar despre latină fiindcă acesteia i-am putut aplica filtrul experienţei personale: greacă veche am făcut mai puţină (pentru că latina era limba secundară pe care o studiam). Dar mi-a fost suficient ca să-mi dau seama că aceasta e mult mai complicată decît latina. Despre satisfacţiile descifrării unui text în greacă veche nici nu îndrăznesc să vorbesc…
Nu m-am referit, pînă acum, nici o clipă, la cunoştinţele directe pe care ţi le oferă studiul clasicelor – care nu sînt, nicidecum, neînsemnate. Ba sînt chiar esenţiale pentru cultura oricărui cetăţean european (şi nu numai).
De aceea mi se pare cu atît mai important ca studiul limbilor şi culturilor latină şi greacă să nu fie lăsat să piară. Numărul de ore din liceu este, în momentul de faţă, de una pe săptămînă la clasele de uman. Şi se întrevede perspectiva ca şi aceasta să devină opţională. Latina a fost disciplină de bacalaureat şi nu mai este. De asemenea, în facultăţi, la secţiunile de clasice, numărul studenţilor este în descreştere, intrîndu-se (cel puţin la Bucureşti) pe baza mediilor din liceu. În condiţiile date, trebuie făcut ceva pentru ca studiul clasicelor să nu se piardă cu totul în România. Scopul numărului de faţă este de a trage un semnal de alarmă în acest sens. Semnal declanşat de Adrian Muraru, lector la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi (şi coautor al dosarului) şi preluat şi susţinut de personalităţi din diverse domenii culturale umaniste actuale (istorie, filologie, filozofie) – toţi absolvenţi de studii clasice.