O măsură a iubirii

14 octombrie 2015   Tema săptămînii

„În cele din urmă a avut atacul cerebral pentru care se pregătise toată viaţa“, scrie Philip Roth într-un roman publicat în anul cînd părinţii mei se întîlneau pentru prima dată. Cînd am dat peste fraza lui Roth am ştiut că aceasta rezuma perfect viaţa mamei mele. 

Mama a avut primul atac cerebral la vîrsta de 36 de ani, adică pe cînd era mai tînără decît sînt eu acum, cînd scriu această confesiune. A fost un atac cerebral uşor, un avertisment pentru ce avea să vină, şi noi cu toţii ştiam că un dezastru şi mai mare avea să vină, doar că nu ştiam cu exactitate cînd anume. Cu atacurile cerebrale e invers ca la cutremure: replicile sînt cele catastrofale. În cazul nostru, aşteptarea şi graţia au ţinut unsprezece ani, timp în care tata a ieşit la pensie, iar eu am terminat liceul, apoi facultatea, am luat masteratul şi mi-am început viaţa de adult. Uneori mă gîndesc că mama a aşteptat exact cît se cuvenea înainte de a schimba istoria familiei noastre. 

În numele mamei 

Răbdarea e măsura adevăratei iubiri, mai ales cînd la mijloc se află boala. Am aflat asta şi eu, şi tatăl meu încă din primele zile cînd ne-am transferat vieţile la spital, lîngă mama lăsată în comă de al doilea atac cerebral. Diagnosticul oficial: AVC acut ischemic aterotrombotic în teritoriul vertebro-baziliar. 

Mama a ieşit din comă după cîteva lungi săptămîni şi abia după două intervenţii chirurgicale (prima amînată de cîteva ori din cauza lipsei sîngelui cu RH negativ), dar a deschis ochii cu preţul închiderii memoriei şi a vorbirii. În plus (deşi ar trebui să spun în minus), i-a dispărut vederea dintr-un ochi, un braţ i-a rămas complet paralizat şi, parţial, un picior. Atacul cerebral luase mai mult de jumătate din ceea ce odată fusese mama mea. 

Aproape jumătate de an, eu şi tatăl meu am locuit cu ea prin spitale şi centre de recuperare, mutîndu-ne de colo-colo imediat ce se împlinea perioada maximă de spitalizare. O lună întreagă am fost „cazaţi“ la Terapie Intensivă, unde aproape în fiecare zi cineva pierdea lupta cu propriul corp. Ne-am pus nişte lucruri într-o cutie de carton, pe care am vîrît-o sub patul ei de fier, şi n-am lăsat-o singură. Pentru că în spital, într-o asemenea stare, dacă nu ai însoţitori, eşti perfect singur şi n-ai vrea să fii la cheremul infirmierelor. La Neurochirurgie, rudele sînt însoţitorii a ceea ce a mai rămas din viaţa celor „atacaţi“ din interiorul propriului creier. Iar mama avea – mai bine folosesc impersonalul şi spun că atunci

nevoie de noi să-i supraveghem coma, apoi şi revenirea: să-i oprim perfuziile, să-i ajustăm bandajele, să o hrănim (cu paiul), să o curăţăm şi să o spălăm (cu şerveţele), să o dăm cu creme şi, mai ales, să o rotim în diverse poziţii în pat. Corpul unui om paralizat este ca un fruct care, odată căzut pe pămînt, începe să putrezească: trebuie să-l mişti ca să nu facă escare. Cel mai greu era însă că, ieşită din comă, mama nu ne mai recunoştea şi, mai ales, nu ştia ce căutăm noi cu toţii acolo. Dar şi chiar de ne-ar fi recunoscut, oricum nu ne-ar fi putut vorbi. Iar răbdarea rezistă cel mai greu tăcerii. 

În acele luni petrecute în spital, apoi în centrele de recuperare – eu în tura de zi, tata în cea de noapte –, nici măcar nu am fost voluntarii unui singur pacient. În lipsa infirmierelor şi a însoţitorilor, din compasiune şi simpatie subită, ne-am trezit în ipostaza de a avea grijă de oricine avea nevoie de cineva. Am hrănit, am spălat şi am rotit în paturile lor corpurile paralizate ale multor femei străine, majoritatea bătrîne, abandonate de propriile familii. Unele au sîngerat, au vărsat pe noi şi au murit înainte să fie vizitate de vreo rudă. De altfel, am aflat pe propria piele că rudele dispar în preajma dezastrelor de familie. Din fericire, am beneficiat noi înşine de bunăvoinţa şi de bunătatea altor femei străine care ne mai aduceau mîncare gătită şi ne înlocuiau tacit atunci cînd, obosiţi, adormeam pe vreun scaun ori sprijiniţi de vreun calorifer.

Recuperarea mamei s-a asemănat creşterii unui copil. De altfel, în cele şase luni de stat la pat a slăbit 40 de kilograme. I-am cumpărat alte haine. Şi pamperşi. Înainte să pun pamperşi copilului meu, i-am pus mamei. Rolurile s-au inversat şi am repetat în oglindă gesturile pe care ea le făcuse odată cu mine. A trebuit s-o învăţăm din nou să-şi ţină capul, să mestece mîncarea solidă, să-şi folosească mîna stîngă (la spălat pe dinţi, de pildă), să facă primii paşi tîrîndu-şi piciorul moale. Înainte s-o ajutăm să rostească primele cuvinte şi să-i reconstruim memoria povestindu-i şi explicîndu-i fotografiile familiei, a trebui s-o învăţăm gesturi şi sunete prin care să ne anunţe că îi e sete sau că vrea la toaletă. I-am construit scripeţi prin casă pentru a se deplasa şi pentru a-şi reface muşchii neparalizaţi. Însă dacă ne-aţi întreba acum, nici eu, nici tatăl meu, prinşi fiind în vîltoarea tuturor lucrurilor pe care trebuia să le facem în numele mamei, nu am spune că ne-a fost cu adevărat greu. Oricum nu ne-am plîns nimănui niciodată, n-am cerut ajutor şi nici compasiune, care, atunci cînd a venit, ne-a stînjenit. Faptul că în fiecare zi putea să se-ntîmple unul dintre cele două miracole aşteptate – să înceapă să vorbească şi să meargă – ne-a dat curaj, am avut răbdare în faţa puţinului şi a necunoscutului. 

Astăzi, zece ani mai tîrziu (fără o lună), nu mai aşteptăm nici un miracol (primii patru-cinci ani după accident, tata a perseverat în speranţă şi a dus-o pe mama pe la staţiuni şi clinici de recuperare din toată ţara; ba chiar, fără să ştiu eu, şi pe la mănăstiri din munţi, peşteri şi păduri) şi cu timpul ne-am resemnat să fim perfect neputincioşi în faţa frustrărilor şi tristeţilor fără glas ale mamei. Nici măcar nu-mi mai amintesc vocea ei, care există înregistrată preţ de un rîs şi o replică de patru secunde pe o veche casetă video de la o nuntă. Mama, sau ce-a mai rămas din ea, mi-a devenit sora mai mare pe care n-am avut-o niciodată. Nu ştiu ce înseamnă ea pentru tatăl meu acum, dar ştiu că răbdarea lui (sau poate ar trebui să spun

lui) a fost încercată mult mai mult decît a mea în aceşti zece ani în care el a avut şi are în continuare grijă de ea zi de zi, noapte de noapte. De altfel, şi tata mi-a devenit un fel de frate mai mare. Familia noastră s-a sfîrşit atunci, în seara de 22 noiembrie, iar ce avem acum este altceva, ceva superior spiritual, cum mi se pare mie cîteodată; sau doar o uriaşă nedreptate, cum cred de cele mai multe ori. 

Povestea noastră are, totuşi, un final fericit, iar viaţa noastră este doar parţial înnorată. Ne-am obişnuit surprinzător de repede să trăim şi să ne bucurăm de puţinul rămas.

Din fericire, mama este acum relativ autonomă: se îmbracă, se deplasează, se hrăneşte fără ajutorul nostru. Se plimbă prin grădină (în cîrjă), răsfoieşte reviste şi albumele foto, se uită la televizor, ascultă radioul, aranjează cîte ceva prin bucătărie. Cu o singură mînă a ajuns la abilităţi uluitoare: cu doar două degete face o dublă fundă la şiret în 17 secunde. Dar, cel mai important, şi-a recăpătat treptat memoria şi luciditatea, doar că nu şi le poate exercita prin limbajul obişnuit, nu mai poate citi şi nici nu poate scrie (afazie mixtă este denumirea medicală). Împreună glumim frecvent spunînd că oricum înainte vorbea mult prea mult. Cele cîteva cuvinte pe care le poate rosti acum, uneori repetitiv  (ecolalic)  sau într-o sintaxă specială, sînt un infinit izvor de înţelepciune şi umor. Imaginaţi-vă un om cu o viaţă interioară complexă care nu se poate exprima decît în semi-haiku-uri cu vocabular limitat! Atacul cerebral a făcut din mama mea o poetă. Nu eu am scris

Retorica umilinţei 

Dar răbdarea nu defineşte doar dimensiunea şi calitatea iubirii mele faţă de mama sau relaţia mea cu ideea de destin ori Divinitate, ci şi felul în care mă confrunt cu lumea şi, mai ales, cu sistemul medical. Doi ani de zile, a trebuit să ne prezentăm cu mama, la fiecare şase luni, în faţa membrilor Comisiei de evaluare a persoanelor cu handicap, pe care, în cadrul unui consult umilitor, trebuia să-i convingem că are cu adevărat membrele paralizate, că într-adevăr nu poate vorbi şi nu se preface. În cele din urmă, a fost nevoie de o pilă pentru a obţine certificatul permanent de încadrare în grad de handicap 1, adică locomotor-grav, şi aferenta pensie de invaliditate. 

Recent, o domnişoară medic rezident la Spitalul Elias, mai tînără decît era mama la primul ei atac cerebral, ne-a lăsat să aşteptăm pe culoar, în cîrje, patru (patru!) ore doar pentru a ne elibera o amărîtă de trimitere la un computer-tomograf. Trimitere despre care, a doua zi, cînd urma să facem tomograful la o clinică privată, mi s-a spus că e completată greşit în trei (trei!) locuri şi că e nevoie să mă întorc cu ea refăcută pentru a beneficia de asigurarea medicală. Am lăsat-o pe mama în sala de aşteptare la tomograf, iar eu m-am întors la Elias pentru eliberarea unei noi trimiteri, moment în care domnişoara rezident mi-a spus, mai întîi, că nu mai are formulare disponibile, apoi că oricum trebuie să vadă pacienta din nou, că aşa e procedura standard. Ca şi cum prima dată ar fi consultat-o, ca şi cum prezenţa mamei în cîrje pe culoar vreme de patru ore în ziua precedentă ajutase la completarea corectă a trimiterii! După o altă oră de aşteptare, timp în care mi s-a transmis să am „răbdare“ (mama era pe masa tomografului la clinica privată în celălalt capăt al oraşului), domnişoara rezident mi-a făcut în cele din urmă favorul de a-mi completa corect trimiterea, nu înainte însă de a sublinia faptul că am avut „noroc“. 

(Puţină retorică în paranteză. Oare de ce s-a comportat aşa cu noi? Mai întîi ignorîndu-ne cu orele, apoi sfidîndu-ne, deşi greşise completarea trimiterii. Pentru că nu i-am băgat un plic în buzunar? Dar era vorba de o simplă trimitere, un act banal, şi oricum nimic altceva decît dreptul unei „persoane încadrate în grad de handicap 1”. Însă era vorba, mai ales, de un medic rezident tînăr, despre care se prespune că nu e încă imun la suferinţa şi nevoile celor bolnavi. Ce poţi crede despre un medic rezident de 30 de ani care, chiar dacă nu are deja pretenţia şi practica şpăgii, este nu doar lipsit de compasiune sau indiferent, dar pe deasupra obraznic şi cinic? De ce a studiat acea tînără Medicina şi ce vrea cu adevărat de la această profesie? Oare se percepe pe sine într-o postură încă şi mai ingrată, mai frustrantă şi mai nedreaptă decît înşişi bolnavii de pe culoar, unii handicapaţi fizic? Mai este acea tînără medic rezident, nu neapărat o profesionistă în formare care a depus un jurămînt, dar un om, orice ar mai însemna astăzi acest cuvînt?)

Epilog

Î n aceşti ani, mi-am pierdut de cîteva ori răbdarea cu mama. Am mai certat-o, am ţipat la ea, o dată mi-am pierdut cumpătul şi chiar am bruscat-o. Mi-am cerut iertare în lacrimi şi mi-e ruşine, mi-e foarte ruşine  acum cînd mă gîndesc. De fapt, ce spun eu, uneori a fost şi este greu. Dar eu şi tata n-o să recunoaştem asta niciodată. Compasiunea încă ne stînjeneşte, iar admiraţia pentru dedicaţia noastră încă şi mai mult. Pentru că noi, pur şi simplu, o iubim, iar dragostea nu se laudă, nu se trufeşte, toate le suferă, toate le nădăjduieşte şi, mai ales, îndelung rabdă. Toate le rabdă.  

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

Mai multe