O masă cu bune maniere

La scurt timp după venirea mea în București, o prietenă m-a invitat la masă într-un restaurant dichisit, destul de pretențios. Nu-mi mai amintesc foarte bine contextul, dar n-am uitat pînă azi, două decenii mai tîrziu, că am făcut o gafă. Deși abia începusem să mănînc, lăsasem tacîmurile paralel, de-a curmezișul farfuriei, ceea ce, conform regulilor bunelor maniere la masă, este un semn pentru chelner că ai terminat și poți trece la felul următor. Cu timpul, am învățat cine intră și cine iese primul din local, cine dialoghează cu chelnerul și cum se achită. Cu toate astea, problema bunelor maniere în diverse contexte sociale m-a preocupat mereu, probabil pentru că nu voiam să mă fac de rîs, într-o lume care pune etichete. Am urmărit cursurile de profil care se țineau atunci la Fundația Calea Victoriei și, cînd s-a ivit ocazia de a participa la un eveniment dedicat în exclusivitate bunelor maniere la masă, n-am ratat ocazia.

Se pare că felul în care ne comportăm cînd mîncăm, în special într-un mediu profesional, la un eveniment, dar și cu prietenii, a fost domeniul care suscita cel mai mare interes printre cursanții la „Bune maniere”, de unde și ideea acestor evenimente organizate sîmbăta, la unul dintre hotelurile mari din București. Îmi amintesc că participanții aveau, în general, vîrsta mea la momentul respectiv, undeva între 30 și 40 de ani, și erau majoritar femei – cei doi-trei bărbați de acolo veniseră cu partenerele lor. Lucrau mai ales în corporații, în zona de business, și se gîndeau probabil, la fel ca mine, că un gest nemanierat le-ar putea afecta imaginea în societate.

Cursul a fost gîndit de lectorul Mona-Silvia Timofte așa încît să cuprindă toate etapele, din momentul în care ne așezăm la masă pînă ne ridicăm. Am pretins la început că cineva este gazda unui eveniment și am vorbit despre criteriile de aranjare a invitaților în jurul mesei, bărbații și femeile alternativ, dacă e posibil – și, da, în codul bunelor maniere se ține cont și de eventualele simpatii și antipatii care ar putea exista între participanți. Mi-am amintit de aceste reguli recent, urmărind serialul Curb Your Enthusiasm / Larry David, inamicul public nr. 1, cînd, pentru amfitrioni, era important pe cine așezau la mijlocul mesei – trebuia să fie cineva vorbăreț, capabil să întrețină atmosfera și să facă legături între cei care nu se cunoșteau prea bine. Puține situații sînt mai greu de depășit decît aceea de a nimeri, la un eveniment, lîngă un necunoscut taciturn.

Am povestit despre modul în care ne așezăm la masă și postură, aranjarea tacîmurilor și criteriile după care le alegem pentru fiecare fel de mîncare și, apropo de povestea mea, ce facem cu ele cînd doar luăm o pauză de la mîncat – furculița în stînga, cu dinții în sus, cuțitul în dreapta, cu lama către interior, formînd împreună un „V” inversat. Am văzut, cu ocazia asta, că există o linguriță specială pentru grapefruit, dar și o foarfecă pentru struguri. Oamenii erau curioși să afle lucruri concrete, cu care se confruntaseră în viața de zi cu zi, despre numărul paharelor care ar trebui să fie pe masă și cum se servesc băuturile, ordinea mîncărurilor la o nuntă, dar și despre cadourile pe care ai putea să le duci gazdei, în semn de mulțumire.

Am întrebat-o pe Mona-Silvia Timofte, educator muzeal, dacă acum, după aproape zece ani, ar schimba ceva la felul în care a gîndit cursul. A fost de părere că vremurile reclamă o adaptare a normelor de bună-cuviință și că unele uzanțe, cum sînt aceea de a face rezervare la restaurant folosind numele partenerului sau a lăsa bărbatul să dea comanda și pentru tine, perpetuate de cărțile de bune maniere, nu-și mai au locul. 

Am rugat-o să enumere cele mai importante reguli ale bunelor maniere la masă și le-a ales pe următoarele, pentru „începători”: spatele drept, fără coate pe masă, ducem tacîmul la gură, nu capul spre farfurie; mestecăm cu gura închisă și nu vorbim cu gura plină; nu gesticulăm cu tacîmurile în mînă, nu le punem pe fața de masă cînd facem o pauză de la mîncat, nu le folosim pentru a lua preparate de pe un platou comun. „Dacă nu știm la ce folosește un anumit tacîm sau cum se mănîncă un anumit fel, putem întreba. Întrebările cu bun-simț nu sînt niciodată o încălcare a bunelor maniere”, a mai adăugat Mona-Silvia Timofte. Consideră că, deși atunci cînd spunem „bune maniere” ne gîndim cel mai adesea la reguli care țin de prezentare și de comportament la masă, principala problemă în România este buna purtare în spațiul public, în oraș, în parc, în mijloacele de transport în comun – se aruncă ambalaje pe jos, se fumează pe stradă, nu se strînge după cîini, se ascultă muzică tare sau se mănîncă produse cu miros puternic în autobuz.

De multe ori, a avea bune maniere, a respecta regulile nescrise ale unei atmosfere agreabile între oameni te face să pari desuet, într-o lume tot mai grăbită. „Eu compar cunoașterea bunelor maniere cu cunoașterea unei limbi de circulație internațională, o lingua franca. Poate nu o vorbim toți perfect, poate sînt elemente de gramatică pe care nu le stăpînim bine și mai avem de îmbunătățit în această zonă, dar totuși recunoaștem și înțelegem această lingua franca, ce ne ajută să interacționăm cu ceilalți, să legăm prietenii, să ne dezvoltăm viața profesională, să arătăm că sîntem de încredere. Asta fac bunele maniere, ne ajută să cultivăm relații armonioase cu cei din jur și încrederea în ceilalți, creînd în jurul nostru nu numai o atmosferă plăcută, ci și spații private și publice curate, în care ne face plăcere să fim”, crede Mona-Silvia Timofte.

Normele asociate bunelor maniere diferă de la o țară la alta și au un pregnant caracter cultural. Sper exemplu, în Japonia și în țări din Asia de Sud-Est este încurajat, atunci cînd mănînci ramen, să sorbi cu sunete puternice – este un compliment la adresa bucătarului care a pregătit respectivul preparat, în timp ce, în majoritatea țărilor europene, a scoate orice fel de sunet cacofonic în timpul mesei este considerat nemanierat. Tot în Japonia, a lăsa bacșiș este o insultă, spre deosebire de România, unde este un gest dezirabil. Obiceiul de a te descălța cînd ajungi în casa cuiva este și el văzut diferit – în multe țări din Europa nu se practică, în țări asiatice sau din America de Sud gazdele oferă pantofi de casă pentru invitați.

Între participanții la curs am observat de la început un cuplu foarte zîmbitor, implicat în discuții cu întrebări și completări. Nu mai rețin dacă domnul era suedez, dar căsătorit și stabilit aici, sau doar petrecuse mulți ani acolo. Cert este că ne-a povestit cum, în Suedia, în cercurile de prieteni pe care le frecventa, cînd mergeai într-o vizită îți lăsai ceasul acasă – era un semn că timpul cu cei dragi este prețios și nu trebuie măsurat. Nu știu ce ar mai spune suedezii acum, cînd nici ceasurile de mînă nu mai sînt ce au fost, mai au puțin și nu mai arată ora deloc, te țin doar „conectat”. Obiceiul însă ar merita să fie menționat în codul bunelor maniere din întreaga lume: conexiunile reale nu se cronometrează.