O luptă între frică, speranţă şi conştiinţă de clasă
În 15 iunie 1990, atunci cînd le-a mulţumit minerilor pentru „conştiinţa civică, muncitorească“, Ion Iliescu ştia exact ce spune şi mai ales cui spune. Noua clasă politică a profitat din plin de conştiinţa construită timp de cîteva decenii de regimul totalitar. Minerii au venit din convingere la Bucureşti, au venit să apere patria, să pună panseluţe şi să scape cîteva tîrnăcoape în capul trecătorilor din Piaţa Universităţii. Dacă dragoste cu de-a sila nu se putea face, atunci un viol colectiv era musai, chiar la comanda Puterii.
În vara anului 1990, cei trei actori principali la mineriadă aveau ceva în comun: speranţa şi frica. 1) Manifestanţii sperau că şi în România se poate implementa un sistem democratic şi le era frică de faptul că cei din eşalonul doi al PCR vor reînvia stafia comunismului. 2) Minerilor le era frică de faptul că-şi pot pierde locul de muncă, sperau că în localităţile lor va fi mai bine, că sărăcia şi nevoia de a pleca prin ţări străine pentru o bucată de pîine nu îi vor atinge. 3) FSN voia cu orice preţ să păstreze puterea absolută şi a profitat de speranţele şi dezinformarea celor care „munceau, nu gîndeau“, şi, împreună cu instituţii ale statului, au organizat un măcel în plină zi. La Km 0 al Bucureştiului, s-a resetat ora – doar că nu era ora exactă, într-o clipă se făcuse „fără un sfert“.
Cum a fost posibilă această manipulare demnă de manual? De fapt, momentul 1989 a fost punctul zero. Cam tot ce era valorificat înainte – norme sociale, legi, conştiinţă, patrie sau carieră – şi-a pierdut brusc sensul. Cetăţeanul s-a trezit într-o altă lume, unde nimic nu mai era cum a fost. Tot ce a făcut pînă în acea zi părea că nu mai conta, nu mai avea nici un sens. Oamenii şi-au pierdut busola socială după ce, timp de două generaţii, li s-a impregnat o nouă conştiinţă: o conştiinţă de clasă, una leninist-ceuşistă! Adică: s-a valorificat munca fizică, munca brută, şi s-a făcut apel la sentimente naţionaliste de mîndrie (sau de ură – cînd vorbim de acest tip de ideologie este doar cealaltă faţă a aceleiaşi monede). De la Marx la Engels, de la Lenin la Mao sau Ceauşescu, munca era acel proces prin care „maimuţa se transforma în om“, iar acel om căpăta o conştiinţă de clasă. Ehei, fiecare cetăţean al unei ţări socialiste trebuia să pună umărul la muncă şi să se alinieze conştiinţei de clasă. Dacă pînă în momentul venirii la putere a comuniştilor, clasa muncitoare nu a avut o conştiinţă de clasă, din acel moment muncitorii erau dispuşi să ofere acea conştiinţă pentru toţi cei care nu dispuneau de ea. Drept dovadă, în prima perioadă a comunismului, dacă nu erai trimis în puşcărie, la Canal sau la Piteşti, reeducarea se putea face şi prin propria opţiune: munca (mai mult sau mai puţin) voluntară pe şantierele patriei. Doar în urma unor astfel de sacrificii cetăţenii cu „origini nesănătoase“ puteau primi un „cazier nou“. Doar aşa dădeau dovadă că sînt „oameni din popor“, că ştiu ce-nseamnă munca şi-şi iubesc Patria.
A şti ce-nseamnă munca de jos era echivalent cu a fi patriot. Stahanov a dat patriei cît mai mult cărbune. Acum era rîndul elevilor, studenţilor, muncitorilor, academicienilor, soldaţilor să dea cît mai multe tone de sfeclă, roşii, cartofi – şi lista poate continua… Aceste munci se făceau cu un scop foarte clar: toţi cetăţenii trebuiau căliţi pentru viaţă şi trebuiau să capete o conştiinţă de clasă (să transforme maimuţa din ei în omul nou, al lor).
În toate textele teoretice se spunea că în comunism va dispărea deosebirea dintre munca fizică şi cea intelectuală, dintre munca din industrie şi cea din agricultură. Şi a dispărut! Adică diferenţele de trai dintre aceste clase au dispărut (şi unii, şi alţii trăiau în frig şi întuneric), puterea de cumpărare era cam aceeaşi şi la profesorul universitar, şi la muncitorul necalificat, apartamentele celor doi arătau identic, uneori aveau posibilitatea să-şi aleagă culoarea maşinii, dar nu şi marca. Se pare că aveau deja o conştiinţă de clasă.
Întrebarea firească este ce s-a întîmplat cu această conştiinţă după decembrie ’89. A dispărut odată cu gloanţele trase la Tîrgovişte, la aeroport sau cu cele ieşite de pe ţeava puştii în Piaţa Palatului? Ce s-a întîmplat cu omul nou? PCR şi milioanele de membri de partid s-au evaporat într-o noapte. Oare ţara era pregătită pentru a valorifica alte idealuri/elite, aşa, peste noapte? S-a evaporat şi conştiinţa de clasă pînă dimineaţa?
După ce în anii ’50-’60 elitele ţării au fost aruncate în închisori, în zilele de 13-15 iunie 1990, pe străzile Bucureştiului, se auzea sloganul: „Noi muncim / Noi nu gîndim!“. Aş vrea să pun acest slogan în paralel cu ce spunea Iliescu, imediat după plecarea Ceauşeştilor: „Nu au avut nimic de-a face cu socialismul ştiinţific, au întinat nobilele idealuri ale comunismului!“. Se pare că cineva ştia exact ce spune şi cui spune.
Ideologia comunistă a promis o viaţă mai bună şi mai sigură pentru cei oropsiţi şi exploataţi. Noile generaţii au fost învăţate că bine înseamnă aşa cum se trăia atunci. Şi acum regretă acel bine. Acel bine era sinonimul siguranţei: un loc de muncă sigur, o casă asigurată de stat, un program TV previzibil, o pîine (un singur sortiment). România era o închisoare sigură, adică statul îţi purta de grijă. Acum nu mai este nimic sigur: trebuie să te trezeşti în fiecare dimineaţă singur, de unul singur să-ţi cauţi de lucru, să plăteşti chiria, să cauţi o şcoală mai bună pentru copil. Tocmai de acest necunoscut, de acest tip de autonomie, în sensul lipsei de preocupare a statului cu ce trebuie să te îmbraci şi ce trebuie să mănînci, se temeau acele generaţii crescute cu o nouă conştiinţă de clasă. Se temeau de incertitudine, de nesiguranţă. Iar clasa politică s-a folosit de aceste temeri şi i-a încurajat (sau măcar nu i-a împiedicat) să vină şi să facă linişte în Piaţa Universităţii.
Istoria ne-a demonstrat că Marx şi Engels au greşit. Nu munca l-a creat pe om, ci speranţa. Îmi imaginez de multe ori momentul în care au venit minerii în mijlocul protestatarilor. Instinctul de supravieţuire este mai presus de orice. În acel moment ar fi trebuit să plece toţi din calea lor. Ar fi putut renunţa la proteste de dragul unor idealuri îndepărtate. Speranţa că se poate a învins chiar şi frica de moarte. Dacă „pisica a murit de curiozitate“, atunci, cu siguranţă, omul a evoluat pentru că a avut speranţă. Iar moartea eroilor a adus o nouă viaţă, o nouă societate, o nouă speranţă pentru cei care şi-au resetat ceasurile în momentul zero.
Munca patriotică. Radiografia unui ideal falsificat