O lume a incluziunii e ca un sat mai mare
Zilele trecute mi-am adus aminte de un film documentar din 2005. Rodica e băiat bun, un film regizat de Gheorghe Dinu și Marian Ilea, este un portret al Rodicăi, născută Vasile Ghiman, care de mică s-a simțit mai mult femeie decît bărbat, și tot de mică a început să poarte rochii. La 30 de ani, Rodica e prinsă undeva la mijloc între genuri, iar filmul e un portret al identității, istoriei și temerilor ei. Ce face acest film unic și impresionant nu e doar subiectul, abordat acum 18 ani – ci că Rodica locuiește în România rurală, și în timp ce ea însăși încă își caută locul, cei din sat au acceptat-o așa cum e.
Cînd mă gîndesc la România rurală, gîndul acceptării unei persoane transgender chiar nu e primul lucru care mi-ar putea veni în minte, ba din contra. Ce face diferența și creează coeziune între ceea ce s-ar putea înțelege a fi două lumi este fix ce lipsește în majoritatea dezbaterilor despre incluziune, și anume contactul.
E vorba de contactul zilnic, într-un context al vieții firești în care celălalt e tot om, are o față și un nume, și e cineva pe care-l știi. Incluziunea înseamnă prin definiție apartenență și contact. Iar contactul e fix ceea ce lipsește pe Internet – care este o lume aparent plină de oameni, dar fără dimensiune umană reală.
Semi-anonimatul din spatele tastaturii facilitează transformarea rețelelor sociale în platforme de ură, în special pe subiecte mari ca incluziunea. În lumea virtuală, participanții par scutiți de normele de interacțiune umană care se aplică în viața reală și sînt reduși la cuvintele pe care le exprimă, de cele mai multe ori în termeni fără echivoc. Fără limbaj non-verbal și vulnerabilitatea contactului direct, oricine se poate simți un cruciat al marilor idei demne de apărat cu orice preț. Este un mediu de emoții impulsive, cauze ultime și de umflare a ego-ului, în care așa-zisele dezbateri nu sînt despre înțelegere, ci despre poziționare. Și un preț există, anume că astfel de interacțiuni doar adîncesc diviziunea socială despre care se discută.
Pe o parte a baricadei, la o extremă, stau cei care-și imaginează lumea ideală cu un bărbat și o femeie în sensul tradițional, și un fel de apocalipsă care s-ar produce dacă totuși am accepta cu toții că spectrul genului e mai larg și mai divers. Ei vin dintr-o lume legitimată de religie, de normativ și tind să aibă convingeri fixe. La bază stă, desigur, frica. Sînt oameni care își simt propria identitate amenințată de diversitatea altora și se simt un fel de apărători ai cetății valorilor adevărate.
La extrema cealaltă stau cei care au o altfel de misiune. Aparent, aceasta ține de dreptate socială, dar e la fel de inflexibilă și de bătută în cuie. Sînt cei care militează pentru incluziune și acceptare, dar cel puțin online, paradoxal, o fac prin excluziune, luînd poziție și afișînd o lipsă de toleranță atît de radicală, încît participarea la discuție pare periculoasă chiar și pentru cei ca mine, care-i susțin, însă mai au și ezitări și nici nu țin prea bine pasul cu vocabularul pe subiect care este în continuă evoluție și dezvoltare.
Citind online, pare că cele două tabere au viziuni atît de diferite despre lume, încît singura soluție ar fi ca una să cedeze. Găsirea unui numitor comun nu face parte din agendă. Interacțiunile escaladează fără nici un rezultat, altul decît creșterea pulsului în spatele monitorului, și poate un sens de futilitate, excerbarea fricilor și rezistența. Asta pentru că fricile din fiecare nu dispar puse la zid. Și nimeni nu devine nici mai generos, nici mai flexibil cînd interacțiunea nu e o dezbatere, ci o demonizare.
Gîndirea pripită din discuțiile acestea ține de emoții, de impuls și de identificarea fiecăruia cu o sumă de valori. Totul devine alb și negru, fără nici o legătură cu dezbaterea. Asta contează. Interacțiunile agresive în esență nu fac decît să micșoreze spațiul de explorare interioară, de chestionare. E un teren minat în care dacă participi sau dacă îndrăznești să fii în dubiu ești calificat scurt și fără echivoc ca fiind parte dintr-o tabără sau alta, cu tot bagajul de apelative care vine la pachet.
În ultima sa carte, Importanța de a fi interesat – aventuri în curiozitatea științifică, Robin Ince vorbește despre cum cele mai interesante conversații au loc cînd oamenii explorează o idee împreună, mai curînd decît atunci cînd își spun unii altora de ce ei au dreptate și ceilalți nu. Și despre cum prea multe din discuțiile noastre sînt purtate ca dezbateri de cîștigat, mai curînd decît conversații din care putem învăța ceva.
E clar că dinamica discuțiilor pe Internet pe subiecte mari și sensibile nu este despre învățare sau despre găsirea unui numitor comun. Pare că fiecare parte o percepe pe cealaltă nu ca pe un partener de discuții cu poziție diferită, ci ca reprezentant a ceea ce-i greșit în lume. Interacțiunea este despre „cît de greșit ești tu“, nu doar în idei, ci la nivel profund uman. Și într-un fel pare că, pentru fiecare tabără, unica soluție ar fi ca „ceilalți“ să dispară. Dar în ciocnirea dintre tradiționali și cei care militează pentru incluziune, cu toții ar avea de cîștigat dintr-o altă abordare. Pentru că, fără dubiu, nici una din tabere nu are să dispară.
Tot potențialul de deschidere se pierde dacă, în locul unui apel la empatie și de a găsi o cale, discuția este despre cine are dreptate sau, și mai rău, despre cine e mai greșit în corul lui profund. Mulți dintre cei care apară poziția tradițională sînt oameni buni, decenți, dar trăiți într-o lume trasată exclusiv pe coordonatele tradiționale, și asta e doar un fapt, parte din baza de plecare. Interacțiunile cu ei nu sînt o invitație la participare, ci o sumă de argumente tăioase, făcute să le arate că sînt învechiți, inadecvați și proști. La rîndul lor, ei proiectează inadecvarea celorlalți și aduc ca argument moralitatea normativă a ideilor tradiționale.
Astfel, gîndirea pripită nu e doar una impulsivă și emoțională, ci și una lipsită de strategie pe termen lung. Poate că rezistența s-ar putea îmblînzi dacă „ceilalți“ ar fi tot oameni și dacă ar exista spațiu și disponibilitate pentru vulnerabilitate și pentru umanitate. Pentru că acceptarea începe printr-o invitație într-un teritoriu nou și e un proces care are nevoie de timp și de un contact firesc, în care e loc pentru întrebări și pentru învățare – nu un spațiu virtual în care orice semn de dubiu te califică și te pune la zid. O lume inclusivă e poate ca un sat mai mare, care se construiește împreună, nu prin demonizare și nu pe Internet.
Bianca Olivia Niță este jurnalistă freelancer.
Foto: wikimedia commons