O istorie personală a Crăciunului

Crăciunurile bărbatului sînt de mai multe feluri. (Şi ale femeii, desigur, dar n-aş prea şti ce să scriu despre asta.) Ce-i drept, există o vîrstă de aur, cînd sexul – mă rog, genul – nu contează, cînd sîntem toţi copii şi-l aşteptăm pe Moş Crăciun, care există. Sau, în copilăria mea, pe Moş Gerilă. Sau, cel mai bine, pe amîndoi. Atunci e bine: primim cadouri şi, fie că sîntem în echipa albaştrilor sau în a rozaliilor, nu-i nevoie decît să spunem o poezie. Ba chiar putem scăpa şi fără asta, atunci se iartă orice.

Dar apoi creştem. Cresc. Gata, Crăciunul în familie nu mai e atît de fascinant. Am treburi de făcut, sparg lemne, car apă, nu mă ating de tort sau de prăjitură pînă la masa festivă – tîrziu, tîrziu de tot – şi nici Moş Crăciun nu mai există, e doar un vecin cu barbă de vată şi haine roşii. Şi iar cresc – şi deja vreau să fiu altundeva, la o discotecă, la o petrecere cu gaşca şi cu fete, multe fete, nu cu părinţii şi bunicii, cu poveştile lor plictisitoare, care mă fac să mă simt stingher.

Şi iar cresc. Am parte de două Crăciunuri triste, în care fac treburi de bărbaţi şi treburi de femei şi treburi stupide. Sînt în solda Republicii Socialiste România şi noi, militarii patriei, nu sărbătorim oficial Crăciunul. Avem un brad căruia i se zice, tot oficial, pom de Anul Nou, dar îl împodobim chinuit în ajunul Crăciunului. Spargem lemne, facem focuri, spălăm coridoare, curăţăm zăpada, gătim mîncare de cazan, iar în seara de Crăciun ne îmbătăm pulbere cu vin prost, adus pe furiş – cum ştiu toţi ofiţerii din unitate – din satul învecinat. Apoi vomităm în toaleta comună, pe care a doua zi, mahmuri, o curăţăm. Bărbaţi – am făcut două Crăciunuri de bărbaţi, lîngă un brad unde n-a venit nici măcar Moş Gerilă, căruia în armată, fiindcă era armată, îi spuneam batjocoritor „Moş Gherilă“ sau altfel, mai urît, dar n-o s-o scriu aici.

1989: Crăciun cu ochii lipiţi de ecrane, cele mai multe alb-negru, puţine color. L-au împuşcat pe Ceauşescu. A murit porcul. Ura! Colindători nu vin, toată lumea stă în faţa televizoarelor. Mă duc să sparg nişte lemne, aduc apă, mama găteşte. În încăperea mică e cald şi libertate.

Apoi vin, vreme de un deceniu, Crăciunurile indistincte, haotice, otova, ca şi viaţa mea din anii 1990. Singura certitudine e că alături de mine o am pe Alina. În general, n-avem brad, fiindcă stăm cu chirie. În general, nu facem mare lucru. Uneori mergem la mese în familie, alteori nu. Petreceri la prieteni, mai potolite ca în studenţie, cîteodată chiar plictisitoare. Parcă lipseşte ceva. La un moment dat, în Iaşi, avem un prim Crăciun cu brad: bradul nostru, numai al nostru. L-am primit cadou, dar l-am urcat voiniceşte pe scările blocului, pînă la etajul al patrulea, aşa cum fac bărbaţii, şi m-am simţit ca şi cum l-aş fi adus din pădure, după ce l-am doborît cu toporul şi l-am cărat în spinare prin nămeţi. Parcă se simte un iz de stabilitate: Alina găteşte, eu sînt ajutorul de bucătar cu mîini neîndemînatice, dar pot să curăţ cartofi, să umplu oale cu apă, să urmez indicaţii simple. E plăcută tihna asta în doi. Doar că la un moment dat o infuzează un soi de melancolie amestecată cu înfiorare: vara următoare emigrăm în America.

Unicul nostru Crăciun american a fost ca şi cum n-ar fi fost. Am muncit amîndoi pînă seara la magazinele unde eram angajaţi. Apoi am mers în vizită la un cuplu de prieteni plictisiţi şi am băut bere japoneză proastă. N-am vorbit prea multe. Nu ne-am bucurat. N-am simţit nimic.

A mai trecut un an. Ne-am întors în Timişoara cu un dor de ritual şi de stabilitate de care, în urmă cu vreun deceniu, aş fi rîs tinereşte şi batjocoritor. Seara de Crăciun o facem acasă, doar acasă, între noi. În fiecare an, în apartamentul nostru mic, înghesuit, plăcut, aducem un brad din piaţa din apropiere. Eu îl car în spate, fiindcă asta e o treabă de bărbat. De ales îl alege Alina, fiindcă se pricepe mai bine. În decembrie, la noi în sufragerie răsună colindele lui Ştefan Hruşcă, fiindcă aşa se face de Crăciun: se cîntă şi se ascultă colinde. Eu, mai organizat din fire, fac listele cu cumpărături şi apoi tîrăsc acasă plasele pline – e o treabă de bărbat. Alina găteşte, fiindcă ea o face bine, iar eu prost. Eu curăţ cartofi, duc gunoiul, spăl vase. Aş sparge şi lemne dacă ar fi nevoie, dar de-acum trăim urban. Aşteptăm colindători şi ne amărîm puţin atunci cînd nu vine nici unul, iar cînd vin, eu îi primesc în prag, fiindcă îndur mai bine jena copiilor mai măricei, care nu ştiu unde să se uite cînd cîntă, uşor îmbujoraţi de ruşine, în faţa uşii. Copii de oraş, deh!

Şi deodată îmi dau seama că ne-am împărţit rolurile cam cum făceau odinioară părinţii şi bunicii noştri. Cu cîteva zile înainte de Crăciun împodobim împreună bradul fixat într-un stativ improvizat: un samovar vechi de alamă cu un piedestal pătrăţos şi greu. Steaua argintie din vîrf o punem cu rîndul, cînd eu, cînd ea. Ne completăm. Ne uităm în jur şi zîmbim. E bine, e frumos. Dacă ar şi ninge un pic… Apoi între noi se insinuează o tristeţe potolită, o melancolie de Crăciun aproape bun. Ne uităm unul la altul – noi doi. Ne descurcăm. Doar noi doi. Alina zice că a văzut pe stradă un Moş Crăciun şi înţeleg. Noi n-avem de ce să-l chemăm. N-am avut.

Au mai trecut nişte ani: paisprezece. Din vară lucrurile s-au schimbat, deci se schimbă şi Crăciunul. E noapte, scriu şi mă gîndesc: săptămîna viitoare mergem să cumpărăm bradul. Toţi patru. Oare cum o să ne descurcăm cu landoul prin piaţă? Alina doarme în camera alăturată, cu Marina şi Ştefan alături. Micuţii se frămîntă în somn, au o perioadă grea: le ies dinţii. Peste un an sau mai degrabă doi o să vină şi Moş Crăciun. Şi cîte mai am de făcut! Mă apucă groaza. Şi bucuria. Las’ să mai crească Ştefan şi-l trimit pe el să aducă apă. Să spargă lemne. Sau ceva asemănător. Alina şi Marina or să facă sarmale, iar eu o să spăl în continuare vasele. Şi de undeva or să răsune colindele lui Hruşcă, care după o vreme o să-i plictisească pe micuţi. Parcă văd c-o să le placă mai mult Halloween-ul. 

Radu Pavel Gheo este scriitor.