O istorie personală

9 iulie 2014   Tema săptămînii

– cum să fii cool –

Era în ’91, tata era plecat de cîteva luni bune în State, cu o bursă, cînd i-am trimis prima scrisoare. După ce l-am informat, destul de sec, că fac bine, însă frate-miu mai mic mă enervează îngrozitor, iar mama mă pisălogeşte încontinuu cu şcoala, am trecut direct la subiect. Subiectul propriu-zis al scrisorii era o listă de cumpărături cu chestii cool pe care era musai să le am, ca să fiu cea mai tare din clasă. Bine, pînă într-a IV-a chiar fusesem cea mai tare din clasă, la învăţătură, însă, odată cu Revoluţia, care m-a prins în clasa a V-a, n-am mai dat doi bani pe chestia asta, pentru că doream cu disperare să fiu cool. Deşi habar n-aveam de acest termen. Pe lista mea se aflau aşa: blugi prespălaţi, adidaşi cu şireturi fosforescente, tricouri cu desene colorate (stil graffiti), ghiozdan (din nou, în culori fosforescente, se pare că aceasta era culoarea must-have a sezonului, pentru a mă exprima în argoul revistelor glossy), casete audio cu MC Hammer şi Roxette. Desigur, tata, care habar n-avea de existenţa noţiunii de coolness şi importanţa sa în viaţa unei puştoaice de 13 ani (dar şi detestînd să-şi piardă timpul la cumpărături), a înţeles totul pe dos şi s-a întors acasă cu espadrile, în loc de adidaşi, un ghiozdan complet nefosforescent şi doar un tricou care corespundea, cît de cît, descrierii. Am reuşit să fiu doar pe jumătate cool printre colegii de clasă, însă tot atunci mi-am dat seama că aura de „coolness“ se construieşte nu doar din obiecte, dar şi din poveşti, iar nişte espadrile aduse din State, cu PR-ul corect, pot valora mai mult, simbolic, decît aceiaşi adidaşi pe care începuse să-i poarte cam toată lumea.  

Mai tîrziu, în clasa a VIII-a, mi-am dat seama că muzica rock este ceva extrem de cool. Printre hoardele de rapperi cu blugi largi, fanii Michael Jackson cu părul făcut cu gel şi depeşarii cu bocanci cu plăcuţe metalice, existau cîţiva băieţi, cumva înneguraţi, dar care ascundeau probabil nişte secrete de nepătruns. Erau, deci, cool. Aveau un început de plete (atît cît se putea, totuşi, la o şcoală, în mijlocul anilor ’90), nişte cămăşi cadrilate şi tricouri negre cu imprimeuri macabre însoţite de nume criptice: Sepultura, Metallica, Manowar. M-am apropiat, timid, împreună cu cele mai bune prietene ale mele, de muzica rock, intuind potenţialul ei uriaş de „coolness“. Guns N’Roses şi Nirvana pe repeat, părul pieptănat cu cărare pe mijloc, tricouri negre, care ne-ascundeau orice forme, şi-o cruce imensă spînzurînd într-o ureche (spre disperarea părinţilor, care-mi strecurau în cameră broşurici despre satanismul în muzica rock), plus o atitudine blazată şi uşor deprimată. Nu mai dansam la petreceri, mulţumindu-ne să ne scuturăm pletele pe „Justice for All“, cot la cot cu băieţii, în oracole desenam floricele negre, din care se scurgeau picături de sînge, mimam că beam vodcă la petreceri, ne chinuiam să tragem dintr-o ţigară, şi iată cum aveam aura de cool asigurată, confirmarea deplină venind cînd vreun coleg mai „conservator“ (a se citi tocilar) ne numea „ciudate“. Însă acelaşi lucru ar putea să vi-l povestească şi cineva care şi-a petrecut adolescenţa fiind depeşar, convins că se afla de partea adevărată a cool-ului…  

Adevărul este că, pînă prin anii 2000, a fi cool în România era ceva extrem de greu şi obositor. Nu se găseau haine decît la două-trei magazine pe care trebuia să le vizitezi, practic, săptămînal: Hippie Hippie Shake, Done şi Gang, unde băgau din cînd în cînd marfă cool, în ton cu moda vremii. Nu exista Internet, ceea ce făcea ca a fi cool să fie o misiune imposibilă: habar n-aveai ce se întîmpla „afară“, în Occident, ce muzici se ascultau la Berlin sau Londra (aceste capitale ale coolness-ului european), cum se îmbrăcau tinerii la festivaluri. De fapt, nici nu ştiam ce-i aia un festival muzical, singurele evenimente mai de soi fiind concertele rock de pe stadionul Dinamo, unde, după ce era să fiu literalmente ucisă de mulţime la ieşire, am înţeles un lucru foarte simplu: un rocker mort de beat nu este ceva cool, ci doar foarte periculos. A se evita!

Aşadar, scotoceam prin singurele trei magazine cool, cumpăram casete de la vînzătorii ambulanţi (şi probabil ilegali) din Piaţa Romană şi devoram, din cînd în cînd, reviste aduse din străinătate, de unde aflam cum stătea treaba cu tinerii de-acolo, pe care-i invidiam sincer pentru hainele, muzica şi atitudinea lor. Diferenţa dintre noi şi ei era uriaşă: ei purtau tenişi Converse dintotdeauna…  

O să vă rog să mă scuzaţi pentru o gaură neagră din cronologie, respectiv cea de la începutul anilor 2000 pînă prin 2005, însă atunci am fost puţin ocupată să mă mărit şi să fac copii (totally uncool, I know), şi mai puţin preocupată să studiez evoluţia chestiilor cool. Mi-am luat revanşa însă în mod spectaculos din 2006 încolo, cînd am început să lucrez pentru revista Time Out, unde chiar asta făceam: căutam chestii cool care se întîmplau prin oraş şi scriam despre ele. Atunci am aflat că graffiti-urile şi petrecerile în case părăsite sau foste locuri industriale sînt ceva super cool, că e tare să aduci jazzul în biserică şi muzica simfonică în club, că poţi să te îmbraci cît mai aiurea (o vreme a fost cool să porţi, să faci şi să vinzi podoabe hand made, însă îmi place să cred că această modă a apus…), să mergi la silent disco, să faci autostopul nu de nevoie, ci de fun, şi, culmea!, a (re)început să fie cool să citeşti. Şi, mai ales, să-ţi faci un blog despre toate astea. Ceea ce duce la teoria simplă că Internetul ne-a adus la pachet democratizarea definitivă a cool-ului.

Cu riscul de a părea o mamaie expirată, care suspină nostalgic după vremurile simple cînd ajungea o cruce-ntr-o u-reche sau două şireturi fosforescente colorate diferit, pentru a atinge culmea „coolness“-ului, o să spun că a fi cool a devenit astăzi ceva extrem de banal şi la îndemîna oricui, aflat la un click distanţă.  
Şi nu pot să închei acest articol fără să-mi reamintesc unul dintre cele mai cool & avangardiste evenimente la care am fost vreodată: se întîmpla la White House, o locantă pentru petreceri underground aflată la etajul restaurantului Cina (!) de pe Calea Victoriei. Era un festival audio-video experimental, iar audienţa asculta fascinată înregistrarea sunetelor de împerechere ale unor gîndaci de Madagascar, cu sonorul la maximum, făcînd pereţii să vibreze.

Mai cool de atît nu se poate!

Adina Rosetti este jurnalistă şi scriitoare. 

Mai multe