O întîlnire cu principiul divin din lume

27 iunie 2012   Tema săptămînii

„Milă voiesc, iar nu jertfă“ spune Iisus la un moment dat, însă contextul nu are nimic de a face cu mila socială, cu mila-filantropie, ci cu o formă aparte de iertare. În creştinism, a milui înseamnă a menţine în viaţă pe cel miluit; mila-iertare a lui Hristos este o succesiune neîntreruptă de noi începuturi, de ridicări din moarte, din eşec. Mila te orientează permanent către viitorul celui de lîngă tine şi te forţează să te concentrezi exclusiv pe potenţialul divin pe care îl poartă în el, ca fiinţă zidită după chipul lui Dumnezeu. Pentru cel care are milă (pentru Hristos, în primul rînd), toţi sîntem fiinţe fără trecut şi cu nimic altceva înaintea noastră decît această perspectivă a îndumnezeirii. 

Mila creştină nu are nimic de a face cu o alegere, cu a discerne între cei faţă de care poţi avea milă şi cei care nu sînt vrednici a fi miluiţi. De asemenea, mila lui Hristos nu conţine nici un element de superioritate faţă de cel miluit, şi se păstrează în afara oricărei nuanţe de autoritate şi forţă. Mila creştinului nu poate avea discernămînt, pentru că asta presupune a judeca, şi nu provine dintr-o atitudine superioară sau de autoritate a celui care o practică, pentru că asta o rupe de smerenie. Pe de o parte, a avea milă înseamnă să vezi în celălalt propria neputinţă, manifestată în alte forme, însă avînd acelaşi fundament uman. Atunci cînd ajuţi, ajuţi cu conştiinţa şi ruşinea celui care se recunoaşte pe sine în cel ajutat. Dintr-o altă perspectivă, a avea milă presupune a recunoaşte în omul din faţa ta acel chip al Dumnezeirii pe care L-a întrupat Hristos. A milui se transformă astfel într-un proces de căutare şi slujire a ceea ce este divin în fiecare om şi în lume per ansamblu. 

Există însă momente în care Hristos se referă exact la sugestiile iniţiale – a hrăni, a îmbrăca, a vizita pe cel din închisoare, a ajuta pe cel bolnav etc. Există, de asemenea, exemplul limpede al Sfîntului Pavel, care organizează primele „programe“ creştine de ajutor reciproc, iar Scrisorile sale abundă în îndemnuri de a contribui la astfel de activităţi. Însă şi aceste exemple, la rîndul lor, trebuie corectate prin prisma contextului. Astfel, Hristos condamnă nu atît lipsa acestor activităţi (lista Sa nu este exhaustivă, iar mîntuirea nu este direct dependentă de aceste activităţi, pentru că asta ar condiţiona material accesul la mîntuire), ci condamnă incapacitatea (lipsa voinţei şi a efortului pe care voinţa îl presupune) de a recunoaşte în fiecare om imaginea chipului Său. Deloc întîmplator, Iisus le reproşează lipsa lor de dragoste faţă de El Însuşi – pe Mine M-aţi văzut şi nu M-aţi hrănit, pe Mine nu M-aţi îmbrăcat etc. În mod similar, Sfîntul Pavel face o categorică distincţie valorică între activităţile de ajutor social şi cele de ajutor duhovnicesc – diaconii sînt „creaţi“ tocmai pentru a prelua asupra lor aceste activităţi de natură practică, pentru a nu deturna preoţii de la adevărata lucrare – aceea a rugăciunii şi a contribuţiei la mîntuirea lumii întregi. 

Mila în sensul cu adevărat creştin este periculoasă pentru că presupune manifestarea iubirii faţă de Dumnezeu printr-o atitudine interioară de jerftă faţă de orice om. Iar a spune că orice om – alb sau negru, bărbat sau femeie, drept sau păcătos (iar păcătos poate însemna oricît de multe) – este imaginea lui Hristos este înfiorător de mult. A spune că toţi aceşti oameni sînt cunoscuţi, iubiţi şi respectaţi de Dumnezeu „din pîntecele mamei“ lor, şi că această dragoste rămîne nemişcată, neschimbată, neîmpuţinată de-a lungul întregii vieţi este mult mai greu şi dincolo de înţelegerea noastră. Însă tot ce vine „din“ Dumnezeu este dincolo de mintea noastră; iar ceea ce aparţine logicii noastre este, cu siguranţă, urmarea unei desfigurări a adevărului.

În esenta lui, creştinismul este simplu – înseamnă a urma lui Hristos, cu singurul scop al Învierii din morţi. Creştinii au fost şi au rămas nebunii acestei lumi pentru că nădejdea lor este „nebunie şi sminteală“. Însă orice nu se judecă în oglinda morţii nu este creştinesc, iar oricine nu trăieşte „în buza morţii“ nu este creştin. În mod fundamental, milă înseamnă a contribui la această nebunie a speranţei în Înviere. Din perspectiva aceasta, rugăciunea şi activităţile de misiune sînt manifestări ale milei net superioare faţă de activităţile filantropice. Într-o lume în care nebunia nădejii în Înviere dispare, legea iubirii rămîne pentru că este scrisă pe „tăbliţele de carne ale inimii“; formele ei de manifestare se deformează, însă, şi decad duhovniceşte, de la o slujire jertfelnică a acelei părţi dumnezeieşti din fiecare dintre noi, la o slujire rece a nevoilor materiale. 

În treacăt ar merita, poate, menţionat şi faptul că mîntuirea este o stare de a fi care vizează nu numai omul, ci şi realitatea materială care îl înconjoară; mîntuirea presupune omul în acea stare a lui de a fi care încorporează cosmosul. Cu alte cuvinte, nădejdea Învierii şi mila care o însoţeşte nu trebuie direcţionate numai către fiinţele umane; există, din această perspectivă a luptei între moarte şi Înviere, o responsabilitate umană, a fiecăruia dintre noi, faţă de materialitatea în care ne trăim viaţa, o stare de responsabilitate din care s-ar putea dezvolta principiile unei ecologii creştine.

Adrian Urmanov este poet; doctorand în cadrul Universităţii Durham, Marea Britanie (Arts and Humanities Research Council scholarship).

Mai multe