O iarnă cu Thoreau

„Îmi place să fiu singur. N-am găsit niciodată tovarășul care să fie la fel de bun ca singurătatea”, scrie Henry David Thoreau în Walden sau Viața în pădure. Mă regăsesc în acest statement, deși mi-e familiar felul în care tovărășia asta capătă uneori un zgomot de fond.

Unicul copil la părinți, am fost crescut de bunici pînă în clasa întîi, apoi mi-am petrecut toate vacanțele la țară, singur cu bunicii (verișorii mei mergeau întotdeauna la ceilalți bunici ai lor), și, în cea mai mare parte din viața mea adultă, am locuit singur în apartamentul meu din București. Anul trecut, la începutul lunii martie, m-am mutat în casa bunicilor situată într-un sat din Oltenia de sub munte și renovată de mine în ideea de a-mi petrece verile departe de oraș. Pandemia însă m-a mutat cu totul la țară. Tata a venit să mă ia cu mașina de la București, însoțit de o mică remorcă în care am încărcat două mii de cărți (plănuiam oricum să-mi fac o bibliotecă serioasă și în casa de vacanță), plus tot ce am considerat la momentul respectiv că-mi trebuie în cele cîteva luni de izolare la țară, cît credeam eu atunci că va dura pandemia.

Acum, cînd scriu acest text, viața mea la țară a depășit jumătatea perioadei pe care Thoreau a petrecut-o în Walden, Massachusetts, între iulie 1845 și septembrie 1847, trăind singur în pădure, într-o cabană de lemn construită cu mîinile lui și hrănindu-se cu legume cultivate de el însuși. Firește că, spre deosebire de Thoreau, retras experimental la vîsta de 28 de ani la marginea civilizației și ducînd în mod manifest o viață austeră, eu am la dispoziție aproape totul: o casă modernizată, un supermarket la cîteva sute de metri depărtare, părinții locuind în satul vecin și Internet. În primele luni însă n-am avut timp să mă cufund în lectură, scris, muzică și contemplarea naturii, așa cum plănuiam, întrucît s-a dovedit că o casă înconjurată de o grădină de șapte mii de metri pătrați necesită o muncă de întreținere constantă. Muncile primăverii trecute au fost perioada mea de acomodare la viața de țară („În prima vară nu am citit cărți, am prășit fasole”), astfel că, atunci cînd din vară am început să primesc vizitele prietenilor mei, fugiți din București, Bistrița, Rm. Vîlcea sau Timișoara, eram gata stabilit și deja în elementul meu.

Televizor nu aveam, petreceam tot mai puțin timp în social media („omul este bogat proporțional cu lucrurile de care-și poate permite să se lipsească”) și nu duceam lipsa concertelor, festivalurilor, tîrgurilor de carte ș.cl., pe de o parte întrucît acestea oricum nu se întîmplau pentru nimeni altcineva (nu existau condiții pentru fear of missing out), pe de altă parte pentru că eram cu totul pătruns de noul stil de viață, înconjurat de „inocența și binefacerea de nedescris a naturii”. Practic, din luna mai pînă în octombrie am intrat în casă doar ca să mă culc: citeam, lucram, ascultam muzică, mîncam în curte, trăgeam cîte un pui de somn la umbră, preferam pînă și WC-ul de lemn dintre salcîmi.

În prima jumătate de an, cu prietenii care nu mă puteau vizita vorbeam îndelung la telefon, confesîndu-ne supraviețuirile în timpul pandemiei. M-am abonat la Dilema veche, pentru a o citi pe hîrtie, m-am deprins cu shopping-ul online (de la vin și viniluri la vopsea și mici piese de mobilier), editurile îmi trimiteau prin curier noile apariții, semnam contracte de colaborare venite prin poștă, țineam ateliere și făceam lansări de carte sau alte proiecte prin Zoom. Cînd nu aveam prieteni în vizită, îmi petreceam serile cu un verișor îndepărtat care de asemenea se mutase în casa bunicilor lui, peste drum de mine. Uneori beam și mîncam împreună și, în general, discutam aproape zilnic despre viață sau despre cărțile pe care le împrumuta din biblioteca mea (i-a citit integral pe Vonnegut și Hemingway, i-a descoperit pe Bulgakov, Brumaru, Sorin Stoica și Ovidiu Verdeș). Despre pandemie mă ținea la curent tata, care îmi făcea rezumatul știrilor cînd mă chema să-l ajut cu vreo muncă a cîmpului („toate știrile sînt palavre”). În lumea rurală, virusul afectase viețile oamenilor mai degrabă formal.

Vara lui 2020 a fost prima vară din ultimii douăzeci de ani cînd nu am văzut marea și cînd am plecat o singură dată de acasă (pînă la Petrila, să văd muzeele gîndite și desenate de Ion Barbu), dar și cînd am parcurs sute de kilometri cu bicicleta prin satele din jur, fotografiind case bătrînești, multe abandonate și în paragină. În plină pandemie, eram fericit și o știam.

Veșnicia, vecina singurătății

Odată cu toamna, peisajul natural și cel interior s-au schimbat în tandem. Păsările au plecat, natura a ostenit, au venit frigul și ploile, iar pandemia nu mai era o situație inedită, devenise o banalitate iritantă pe care prietenii n-o mai discutau la telefon, fie o luau ca atare, fie postau diatribe pe FB împotriva instituțiilor incompetente și a semenilor iresponsabili. În noiembrie deja nu mai aveam ce face prin grădină, iar frigul și întunericul m-au mutat în casă. Ca și munca fizică, scrisul este un mod foarte bun de a fi singur, dar nu-mi găseam dispoziția și ritmul. Verișorul meu plecase la muncă în Anglia și am preluat eu cei doi cîini ai lui pe care, mai întîi, a trebuit să-i împrietenesc cu un pisic găsit, salvat între timp dintr-un șanț. Animalele astea trei au fost prietenii mei cei mai buni peste iarnă. Continuam să cinez aproape zilnic cu părinții mei, dar părinții nu sînt niciodată o soluție împotriva singurătății, un domeniu pe care stă în firea lucrurilor să nu-l poată stăpîni.

Satul nu mai are de foarte multă vreme viață socială. La Căminul Cultural nu se mai întîmplă nimic de zeci de ani (în copilărie aici vedeam filme, căci exista proiector), hore nu se mai țin, discotecile au dispărut, pista de popice a fost transformată în parcare. „Punctele vitale ale satului” – barul, stadionul, biroul de pariuri sportive (da, avem așa ceva!), biserica, poșta (ghișeul de pensii) și tîrgul regional de sîmbăta dimineața – erau supuse restricțiilor, iar sătenii nu se mai adunau nicăieri.

Însă configurația demografică a satului este oricum dezechilibrată: ulița s-a pustiit (din generația bunicilor, mai trăiesc doar trei văduve, dintre care două au fost luate de copiii lor la oraș, iar cealaltă e la pat), iar tinerii sînt plecați în străinătate. Practic, n-au mai rămas prea mulți de vîrsta mea în sat, iar cei rămași au familii. Singurul consătean congener care mi-ar fi putut deveni prieten era un fost coleg de presă din Rm. Vîlcea, dar soția lui a născut și serile cu țuică fiartă în doi („muniție de pace”) au încetat. Printr-o cunoștință de pe Facebook, care a intuit că ne-am fi de folos unul altuia, am ajuns să mă împrietenesc cu un verișor bucureștean de-ai ei, retras ca și mine, cîteva sate mai încolo. Am fi putut fonda un Club al Bărbaților Singuri Retrași la Sat, dar ne-ar mai fi trebuit niște membri.

Spre deosebire de Thoreau, care pretindea că se vindecase de „această ușoară boală a sufletului”, am resimțit spleen-ul prin noiembrie, cînd a-nceput să se-ntunece la ora 16 (și să se lumineze abia la ora 9) și cînd frigul a transformat spartul lemnelor în unica activitate. Singurătatea este un bun profesor de științele naturii: te învață să observi manifestările naturii, să-i descifrezi semnele și să reții detalii (ultima pasăre care mi-a ținut companie a fost o ciocănitoare neagră cu cîntecul ei straniu și frumos), te învață să te bucuri de sunete, culori, mișcări. În mizantropia lui, Thoreau era fascinat de natură: „Nu poate exista nici un fel de neagră tristețe pentru cel care trăiește în mijlocul naturii și mai dispune încă de simțuri”. Dar „natura neîngrădită” se uscase, înghețase și amuțise, telefonul nu mai suna, pe FB erau doar manifestări ale nemulțumirii, prostiei și agresivității, verișorul cunoștinței mele a capitulat și s-a întors în București, astfel că nu-mi mai rămăseseră decît cărțile și muzica („dacă am respecta numai ceea ce este inevitabil și are dreptul să existe, muzica și poezia ar răsuna pe străzi”), plus cele trei animale, cărora am început să le fac mici confesiuni.

În mod curios, am constatat că n-aveam poftă de cărți noi, ca și cum cititul revendica, inclusiv tematic și cronologic, tot retragere („Cu cît e mai important să știi ceva ce n-a fost niciodată vechi?”). Am început să recitesc nuvelele lui Jack London („Dragoste de viață”, „Tăcere albă”, „Focul” – titlurile spun și ele ceva), primele mele lecturi serioase din copilărie (în aceeași ediție de la Editura Tineretului din 1968, în traducerea lui Petre Solomon și cu ilustrațiile lui Ristea Dumitru), am citit pentru prima dată O vară la țară de J.L. Carr (minunată!), masiva antologie a pastelului românesc Efigiile naturii, alcătuită de Petre Stoica și Mircea Tomuș în 1971 („versurile, cel mai admirabil gard invizibil”) și, firește, Walden-ul lui Thoreau (în noua ediție de la ART), care mi-a devenit îndrumar de întrebări și ghid de formulări. În plus, îmi acompaniam lectura cărților vechi scrise de autori morți cu muzica unor Bill Evans, Yusef Lateef, Sonny Rollins, Wes Montgomery, Grant Green, Dexter Gordon (morți și ei), plus Corea (care tocmai murise) și Keith Jarrett (care doar paralizase). Neavînd acces la vreo platformă de streaming online, vedeam filme (stră)vechi de alți autori morți: Herbert Ross, Liliana Cavani, Ernst Lubitsch, Sydney Pollack, Milos Forman, ori filme... cult cu Bambi Woolds, în încercarea de a mă amuza într-un fel sau altul.

Prin decembrie, cînd lumina zilei abia mai dura cîteva ore, iar seara împreună cu părinții mei se termina puțin după ora 18, timpul disponibil „cufundării în reverie”, cărți cult, jazz clasic și filme alb-negru a început să devină apăsător în răbdarea lui. Am montat la ferestre instalații luminoase, am cumpărat de la supermarket lămpi de veghe, am comandat online două lampadare și o boxă bluetooth și am redecorat casa, astfel încît să resimt cît mai puțin presiunea întunericului și a liniștii. A fost însă o iarnă prea lungă, lungă și capricioasă, cu ger, zăpadă puțină și foarte multă ploaie, ploaie și vînt. Nici măcar nu puteam invoca recluziunea romantică a lui Thoreau care exulta la ideea „nici unei pîrtii spre lumea civilizată”. Am început să fac focul în casă pe 17 octombrie și am ținut-o așa pînă la începutul lunii mai, ninsorile scurte alternînd cu ploile torențiale, cu zile înnorate și vîntoase în chip de pauze pentru recăpătarea tonusului.

Scriu această confesiune în primele zile însorite ale primăverii, după șapte luni de iarnă. În curînd voi face rapelul vaccinului și lumea se va deschide ceva mai mult. Rămîne însă o întrebare pentru care iarna, și mă tem că nici pandemia, nu par să fi fost suficient de lungi: „Ce fel de spațiu este acela care separă un om de semenii lui și-l face solitar?”.

Foto: M. Chivu