„O grădină a paradisului în variantă lowcost“ - interviu cu regizorul Marius IACOB

15 iulie 2015   Tema săptămînii

Despre starea de bine,

Cum se împacă imaginea unei staţiuni aristocrate, Băile Herculane (lăsată în paragină, din păcate), cu turismul de tip nou, de pe marginea drumului, care a înflorit în ultimii ani? Şi de ce aţi vrut să faceţi un documentar cu acest subiect? 

Se împacă aşa cum se împacă la noi multe lucruri strîmbe, în multe oraşe şi mai mari, şi mai mici, turistice sau nu. 

Pentru mine, atît din punct de vedere vizual, cît si la nivelul relaţiilor interumane de acolo, e un conflict pe care îl caut, cinematografic vorbind. E o lume absurdă, imperfectă, în care pluteşte dorinţa de mai bine, de confort, de bunăstare, de miracol, la care se adaugă şi o nostalgie a unor vremuri mai bune, indiferent că e vorba despre perioada austro-ungară sau de cea comunistă. Acum totul s-a dărîmat, iar de vină sînt întotdeauna alţii. Fiecare încearcă să-şi facă o mică afacere, o pensiune, un restaurant, improvizînd aşa cum se pricepe, fără să-şi pună problema întregului. 

Nu mi-am dorit însă să fac un film cu caracter informaţional, social, care să dezbată tipul acesta de probleme. Dar, fireşte, lucrurile acestea se văd în film într-un fel sau altul, prin intermediul personajelor şi al traiectoriei lor. 

Filmul meu nu este nici o anchetă socială, nici un film de promovare a staţiunii Herculane, cum se aşteaptă, probabil, majoritatea celor pe care i-am întîlnit acolo. M-a interesat mai degrabă o temă, i-aş spune universală, indiferent de spaţiu şi timp, aceea a relaţiei pe care oamenii o au cu corpul lor. O „căutare“ permanentă şi o dependenţă de tot ce se vehiculează în jur în materie de tehnici medicale, masaje, alifii, cristale, yoga, bioenergii etc. Iar Băile Herculane le au pe toate, într-o amestecătură incoerentă, imperfectă, aşa cum este, poate, şi conceptul nostru de

sau bunăstare. Oamenii vin aici ca într-un

, ca într-o grădină a paradisului în variantă

, cu o intenţie precisă de a se simţi mai bine, de a se vindeca, de a-şi întreţine corpul. 

De ce se duc oamenii acolo? E vorba de nostalgie sau de o adaptare ieftină la vremuri noi? 

Nostalgici sînt mai degraba localnicii, însă e o nostalgie legată de un soi de bunăstare pe care le-o ofereau odinioară micile „combinaţii“ pe care le făceau lucrînd ca recepţioneri sau chelneri. Turiştii se plîng de lipsa de confort, de infrastructură, că oraşul e jefuit de diverşi magnaţi. Pe de altă parte, preferă să stea pe marginea drumului în loc să plătească 2 lei la ştrandul amenajat. Tot e mai bine cînd e gratuit. Mai ales că mai umbla şi vorba că pe la hoteluri apa cu sulf e îndoită cu apă din Cerna. 

Turiştii vor condiţii, dar preferă să nu plătească şi să se înghesuie unde e gratuit. De aici mizeria şi improvizaţia de care se plînge toată lumea, gunoiul nu e al lor sau al nostru, e întotdeauna al altora care au trecut înaintea lor pe acolo. Poate al grecilor sau al romanilor sau al comuniştilor, nu mai ştie nimeni exact. Sau, şi mai bine, al celor de după comunism, că ei au dărîmat cel mai mult. Nu se simte nimeni cu adevărat responsabil. Oamenii vin la băi şi tratament, dar între două băi mai fac şi un grătar pe marginea drumului. Turismul se amestecă cu tratamentul şi cu starea de bine, aşa cum se amestecă grătarul şi manelele cu idealul grecesc de frumuseţe. 

Ce fel de lume practică acest fel de turism improvizat? Cum aţi descrie-o? Sînt foştii sindicalişti? 

Oamenii vin pentru ape, pentru băi termale. Efectele sînt reale. Există legende cu oameni care vin în cîrje sau în scaun cu rotile şi pleacă pe picioare. Sînt izvoare benefice pentru ochi, stomac, boli de piele etc. Pe de o parte, e vorba despre cei care vin cu bilete de tratament şi se cazează la hoteluri cu tratament inclus, iar pe de altă parte sînt mulţi cei care formează o comunitate nomadă, în jurul ochiurilor de apă de la marginea drumului. Mulţi vin şi stau cu cortul sau în rulote pe toată perioada verii. Foarte mulţi sînt şi cei care vin pentru petreceri, nunţi, botezuri, un fel de petrecăreţi de week-end. 

Apoi sînt localnicii şi cei care şi-au făcut un rost în jurul conceptului de

. Aceştia improvizează fiecare cîte ceva pentru turişti. Au învăţat să facă masaje, să folosească cristale şi loţiuni, şi-au deschis pensiuni, terase sau saline în camere de hotel cu sare adusă cu camionul de prin salinele din ţară. Personajele din film sînt în mare parte din această categorie, a localnicilor, a celor care oferă serviciul de

, la rîndul lor veniţi şi stabiliţi aici din alte locuri, tot din cauza potenţialului turistic al zonei. 

Starea de bine are legătură cu confortul, cu peisajul, cu preţul?

Cred că starea de bine are legătură cu ceva ce îşi creează fiecare în funcţie de informaţiile pe care le primeşte de la alţii, le vede la televizor, le citeşte prin tabloide etc. E un fel de ideal de confort, preţ sau peisaj. Nu ştiu dacă oamenii ar fi mulţumiţi dacă ar găsi exact ceea ce-şi doresc. Ceea ce descoperi într-un loc ca Băile Herculane este, de fapt, rezultatul felului în care sînt în realitate aceşti oameni. De obicei, o burtă plină după un grătar „se tratează“ cu un masaj cu cîteva cristale magice, făcut pe marginea drumului, care îţi rezolvă energiile negative.


Dacă ar fi să vorbim de personajele pitoreşti, ce aţi găsit?

M-am apropiat de personajele care sînt cel mai conectate la ce se întîmplă acolo, care formulează cel mai bine, din punctul meu de vedere, ideea acestui

în lupta cu corpul. 

Avem în acest moment trei personaje pe care le urmărim, trei maseuri autodidacţi. Ceea ce m-a atras la aceşti oameni a fost – înainte de a-i vedea ca personaje de film – felul în care fiecare dintre ei şi-a construit (sau şi-a improvizat) propriul personaj. Fiecare s-a specializat: unul cu cristale, altul cu yoga, altul pescar-vînător şi taxidermist, ca să se diferenţieze unii de alţii. Mai ales că sînt în concurenţă şi luptă între ei pentru clienţi şi recunoaşterea ca specialişti

a consemnat Ana Maria SANDU  

Mai multe