"O gîndire foarte matură şi temeri de copil, care persistă"
- interviu cu psihologul Alfred DUMITERSCU -
Sînt adolescenţii de azi diferiţi de generaţiile anterioare?
Cred că e foarte important să-i contextualizăm puţin pe adolescenţi. Care adolescenţi? Adolescenţii de oraş, de la ţară, de clasă mijlocie, de clasă mijlocie superioară – căci niciodată n-am fost toţi la fel într-o grupă de vîrstă. Diferenţele sînt mari. Una peste alta, cred că, particularizînd puţin, la noi, adolescenţa durează, cultural, mult mai mult. La noi e o adolescenţă lungă, care duce pînă spre 30 de ani. O tendinţă, de altfel, vizibilă, relativ recent, şi în Occident este dependenţa de părinţi – de toate felurile, nu doar statul acasă la mama şi la tata.
Deci ruptura de generaţia părinţilor nu vi se pare una reală?
Asta e foarte greu de văzut întotdeauna în timp real. E nevoie de ecoul a două generaţii ca să-ţi poţi da seama cum stau lucrurile. Dar după cele două mari rupturi ale secolului trecut – una după Primul Război Mondial, alta în jurul anilor ’60, ruptura de acum mi se pare mult mai puţin dramatică. Trecînd la contextul nostru, probabil că sînt nişte lucruri diferite: adolescenţii şi tinerii de acum, prelungind adolescenţa, au, totuşi, de negociat cu o ruptură masivă – una socială – şi cu o punere în eşec şi o dispariţie a autorităţii din partea generaţiilor anterioare… pentru că generaţiile anterioare ce le-au lăsat?
Asta dacă vorbim, totuşi, de o adolescenţă împinsă pînă spre 30 de ani… pentru că, altfel, părinţii de adolescenţi sînt, totuşi, mai tineri.
Exact, dar aici, falia e mai mult stabilită pe noua aşezare economică, în care singurul vector de succes a devenit o sumă de bani, eventual obiectivată în vile, maşini etc. Un fel de aplatizare a criteriilor de performanţă şi succes e firească, sociologic vorbind, într-o lume nouă, care încă n-a aplatizat totul şi începe sau ar putea să înceapă să-şi construiască – sau nu – nişte valori.
Şi totuşi, cum negociezi în acest caz? Ce raport poţi stabili cu un adolescent pe care îl ai acasă?
Aici sînt un milion de lucruri, care se reduc la nenumăratele variante în care se foloseşte conceptul de „comunicare“. Important e să ştii să comunici. Cred că, de fiecare dată, dificultatea e că ne uităm la o etapă de vîrstă ca şi cum ea ar fi venit din cer, ca şi cum, într-o familie, la un moment dat, se sparge acoperişul şi pică un adolescent. Sigur că, uneori, sentimentul poate fi şi acesta, în momente mai dificile, dar, de fapt, adolescentul respectiv a crescut, de la stadiul de bebeluş, în acea familie. Ce se întîmplă cu el la adolescenţă este, într-o mare măsură, rezultatul întregii istorii. „Învăţaţi să comunicaţi cu adolescentul!“ mi se pare cumva la limita stupidităţii – înveţi să comunici cu copilul tău cînd a făcut 15 ani? N-ai cum. Pînă la urmă, dificultatea vine din faptul că, la un moment dat, ceea ce era cunoscut, aparent negociat, începe să se schimbe, se schimbă termenii negocierii. Ca în orice relaţie în care, la un moment dat, unul dintre parteneri îşi schimbă poziţia: adolescentul îşi schimbă totul – masa corporală, înălţimea, numărul la pantofi, se schimbă funcţionarea endocrină –, deci nu are cum să negocieze de pe aceleaşi poziţii. Dificultatea mare pe care o are de negociat orice adolescent e că, cvasi-simultan, consecutiv şi cu pas rapid de schimbare, e cînd mult mai mic decît vîrsta lui, cînd mult mai mare. Dacă adolescenţa are o particularitate, aceasta constă în faptul că niciodată n-ai vîrsta pe care o ai, eşti totdeauna cînd mai mic, cînd mai mare. Atunci, evident, singura modalitate de a cădea la pace ar fi suficienta mobilitate din partea adulţilor, pentru a putea ghici, din cînd în cînd măcar, ce vîrstă are adolescentul cu care ei se confruntă la momentul dat. E ceva spectaculos, e suficient să ne amintim că am trecut şi noi pe-acolo; ai o plajă de mişcare de cel puţin zece ani – cinci, în sus, şi cinci, în jos, dacă nu mai mult: o gîndire foarte matură, pe de o parte, temeri de copil, care persistă, elanuri publice în care te arunci, faci tot felul de tîmpenii care, eventual, îţi pun sănătatea sau viaţa în pericol.
Acum mai asistăm la o schimbare care, sigur, e importantă, căci povestea unei civilizaţii are de-a face şi cu tehnologia. Adolescenţii de astăzi sînt prima generaţie „digitală“. Sociologic se ştie, se vede. Mie mi-e greu să cred că lucrurile astea nu schimbă într-o manieră semnificativă modalităţile de funcţionare psihică.
Şi, totuşi, felul în care se raportează la lume generaţia digitală pare diferită. Pe ce plan se va da marea bătălie?
Schimbarea pare destul de semnificativă. Dar cred că mult mai importante sînt schimbările interne, în materie de privit lumea. Iar în ceea ce priveşte relaţiile din spaţiul virtual, de ce ar fi ele mai puţin reale – cu cîte rînduri de ghilimele doriţi –, decît o relaţie în acelaşi loc şi în acelaşi timp? Care este, fundamental, la fel de virtuală, în măsura în care pune în joc fantasmele, proiecţiile fiecăruia şi, într-o mare măsură, iluzia că cel/cea la care ne raportăm este exact persoana reală pe care o avem în faţă. Sigur că forţez puţin lucrurile, e o diferenţă între o persoană în carne şi oase, pe care o ai în faţa ochilor, şi un avatar. Dar nu e o diferenţă de la cer la pămînt. În ultimă instanţă, cred că diferenţele există, dar diferenţa tehnologică, diferenţa decalată este atît de mare, încît ne face să avem senzaţia că e vorba de nişte alien-i. Sigur, modul lor de funcţionare, din multe puncte de vedere, este deja foarte diferit, vedem asta. Modul discursiv de a pune într-o naraţiune orice fel cunoaştere – s-ar putea ca ei să nu-l mai aibă la fel, pentru că sînt mult mai obişnuiţi să-şi construiască o imagine despre realitate din fragmente, nu neapărat într-o succesiune temporală care să fie şi cauzală.
Vom vedea ce dă asta. Dă, sigur, mult mai puţină răbdare, o toleranţă mult mai redusă la naraţiuni percepute ca fiind lungi. Dar şi asta cred că e ceva specific, pe de o parte, adolescenţei ca vîrstă. Cred că diferenţa cea mai mare, de fapt, va fi în faptul în care, şi cognitiv, şi emoţional, ei îşi vor putea construi universul lor de relaţie şi universul lor interior într-un mod care poate fi descris ca fiind mai fragmentar, mai divers şi, probabil, cu o toleranţă mai mare la diversitate şi la contradicţie.
Şi, în cazul ăsta, cum rămîne cu modelul parental? Mi se pare că de aici vin marile probleme de comunicare – părinţii sînt tentaţi să le prezinte ca fiind cu adevărat modelul pe care l-au trăit ei.
Părinţii adolescenţilor de astăzi fac parte dintr-o generaţie a celor care au copilărit într-o lume şi au devenit adolescenţi sau tineri în altă lume, văzînd, la rîndul lor, cum lumea părinţilor se prăbuşeşte cu desăvîrşire. Sînt foarte interesante studiile care arată că adolescenţii de azi vehiculează opiniile părinţilor sau ale bunicilor lor, de tipul: „Înainte de ’90 era mai bine, mai sigur, toată lumea avea un loc de muncă, o casă, nu-ţi era frică să mergi pe stradă“ şi multe altele.
Dar asta vine din regretele, neîmplinirile, idealizările post-factum ale părinţilor şi mai ales din uitările lor, care fac ca acea perioadă să aibă o caracteristică de securitate – în toate sensurile, cu majusculă sau cu minusculă – şi să însemne siguranţă, predictibilitate. Împotriva căreia unii dintre adolescenţii de atunci încercau o oarecare trăire de revoltă. Dar adolescenţii de acum, în mare măsură, caută predictibilitatea.
Asta vine în contextul în care părinţii, la acest capitol, sînt absolut incapabili să livreze vreo sugestie de bun-simţ, cel puţin cei care sînt suficient de oneşti. Dacă pentru părinţii generaţiei anterioare, „Fă-te, mamă, inginer, că o să ai de lucru“ era foarte clar, un părinte din ziua de azi al unui copil de 15-16-17 ani, care e cu mintea deschisă, aici şi acum, şi e onest, ce poate să spună? „Fă-te, mamă, ce vrei tu, că de unde să ştim ce-o să fie?“ Dar mesajul „Fă-te ce vrei tu“ poate fi înţeles şi poate fi trăit, pe de o parte, ca o deschidere, o acordare de încredere, un spaţiu de libertate. Pe de altă parte, este masiv generator de anxietate – tu alegi, tu dai cu capul şi nu vei putea să spui, apoi, cum au spus cei din generaţia mea, că „ei m-au pus să mă fac asta“. E o responsabilizare pe care generaţia anterioară n-a avut-o.
Cît de greu e să fii adolescent azi?
Să nu uităm că părinţii adolescenţilor au crescut crezînd că viaţa merge pe o traiectorie balistică şi s-au trezit într-o lume care arată ca o masă de ping pong, iar asta îi îngrijorează atît de mult, încît se simt obligaţi „să-şi securizeze“ copiii, dîndu-le acces la cît mai multe pîrghii. Şi atunci, ei trebuie să cînte la pian, să facă karate, călărie, tenis, înot, patinaj, patru limbi etc. – ca să facă ulterior ce cu toate astea? Nu se ştie. Să poate să facă orice. E o cursă de a căpăta tot mai multe skill-uri. Nimeni nu mai gîndeşte în termeni de profesie, pentru că profesia înseamnă un ataşament şi o implicare pe termen lung. Se vorbeşte în termen de job-uri. Iar asta înseamnă şi mult mai multă mobilitate, mult mai multă flexibilitate, în mod evident, dar şi mult mai multă anxietate, pentru că schimbarea întotdeauna presupune deconstrucţie. Deci, într-un fel sau altul, e o lume în care, paradoxal, e mult mai greu să fii adolescent, cred eu, decît într-o lume aşezată – chiar dacă prost aşezată –, aşa cum era lumea în care am fost eu adolescent, în care era foarte simplu.
Alfred Dumitrescu este psiholog, psihanalist, analist formator şi supervizor al Societăţii Române de Psihanaliză, precum şi director de cercetare calitativă al Lighthouse Research & Marketing.
a consemnat Ana Maria SANDU
Foto: L. Muntean