O formă de viață necunoscută

Biblioteca a fost consolare și un mod de supraviețuire pentru Nico Rost, un traducător olandez de literatură germană, care este internat în 1943 ca pacient la infirmerie din cauza poziției sale inconveniente sistemic sub regimul nazist. N. Rost își va dedica jurnalul inspirat din acei ani pe care i-a petrecut în detenție, Goethe în Dachau, funcției de supraviețuire pe care au avut-o biblioteca și literatura pentru el și ceilalți deținuți. Pentru a rezista austerității și foametei, biblioteca și clubul de lectură devin un loc al domesticirii suferinței prin ficțiune, un mod de alinare și de rezistență în fața morții. Despre locul pe care Nico Rost îl înființează pentru deținuții ale căror ultime speranțe se scurg în puterea de a spune povești și de a face literatură se poate spune că a fost terenul unei vieți paralele care a reușit să înfrunte o realitate de neînduplecat.  

Bibliotecile au avut dintotdeauna nu doar o singură funcție, ci înseamnă și infinitele legături pe care oamenii le-au creat cu locul. S-ar putea ca scriitorii să fi scris despre propriile biblioteci tot atît de mult cîte ipoteze s-au vehiculat despre geneza lumii. Pesemne că biblioteca și omul de carte sînt o singură ființă. Ca loc al cărții, biblioteca este o cochilie indispensabilă pentru Alberto Manguel. Și, pentru mai toți scriitorii, apare ca un refugiu, un loc care găzduiește toate formele de evazionism care îi încearcă. Pe lîngă cărți, bibliotecile mai înseamnă și multe povești, amintiri și istorii mici, personale sau chiar comune.

După mai bine de opt ani în care n-a trecut săptămînă fără să nu mă fi aflat într-o sală de lectură a vreunei biblioteci, mi se pare acum că toate bibliotecile prin care am trecut au devenit gradual și un loc personal, unde oamenii își dezvoltă tabieturi (săli, locuri, bistrouri, cafenele studențești preferate); figuri care mi-au devenit atît de familiare și despre care nu știu mai nimic. Biblioteca universității (BCU sau un alt fel de a spune „acasă“) găzduiește „căsniciile“ noastre cu munca, cu scrisul, cu cititul, cu cercetarea, întîlnirile cu oameni; aici se nasc și sfîrșesc multe povești. E un loc care pentru unii înseamnă etapa de „pregătire“, durează o sesiune sau o întreagă studenție, iar altora le determină parcursurile pe termen nedeterminat. Îmi amintesc cînd, la începutul masteratului, o tînără își serba aniversarea de 30 de ani cu „grupul“ la bistroul de la BCU, iar discuțiile de la masă se împleteau într-un fir lung de lamentații zise cît se poate de sardonic: despre cum e să ai 30, să fii singur, iar tot ce faci să se rezume la publicații și conferințe nesatisfăcătoare, să „muncești“ toată ziua la BCU, iar la finalul zilei, al lunii și al anului să fii tot singur. La momentul respectiv îmi părea o grozăvie, să trăiești viața asta de provizorat la 30 de ani mi se părea culmea inadecvării. Între timp, ne-am împrietenit. Și azi e tot acolo, tot singură, tot cercetătoare în sociologie care duce lupte donquijotești cu instituțiile pentru a mai schimba structura osificată a programelor academice; Ea se îndreaptă spre 40, eu spre 30. Ca ea și ca mine sînt mulți, sîntem acolo în fiecare zi aproape. Anul trecut am petrecut la BCU peste 2.000 de ore și m-am simțit „omul veșnic“ din amalgamul de oameni pe care-i strînge spiritul acestui loc. Ne-am creat între timp o mică breaslă a locului, fără nici o relevanță socială sau de alt fel dincolo de pereții bibliotecii, care ne-au unit speranțele, deconcertările, insuficiențele, ambițiile și orgoliile. Îi găsești aici pe aceia foarte puțini „de-ai tăi“, pentru care munca făcută acolo e tot muncă, înțeleg că nu ești nici nesalarizat, nici nu mergi acolo „de plictiseală“. 

La 27 de ani, după ce am scris licențe, dizertații și o teză la sala 3, zilele la BCU nu îmi par nici interesante, nici diferite, ci biblioteca e pur și simplu despre muncă. E despre reviste fragilizate de timp, acces la baze de date, despre oameni cu care petreci nenumărate ore pe zi fără să-i cunoști și, totuși, e atît de multă empatie aici. E despre oameni tineri a căror vitalitate încă nu ți-e cu totul străină și, totuși, nu mai ești acolo; tineri care n-au nici o măsură a timpului, care nu regretă cele 40 de minute de pauză de cafea în fața bibliotecii într-un frig neîndurător și cele numai 20 de minute de „învățat“ pînă la următoarea pauză; nu se simt stingheriți nici pentru faptul că bat asertiv în taste pentru a mai încasa iteme în WOW. E despre bătrînii ei înțelepți care frecventează de multe decenii sălile de lectură, care au cunoscut sute și poate mii de oameni aici, bătrîni cu povești fulminante și care apar brusc atunci cînd nevoia de reziliență și o discuție familiară te copleșesc. E despre doamnele simpatice de la recepție care fumează mult și mereu au la-ndemînă un șervețel umed atunci cînd scapi cafeaua. E despre noi, inadaptații, „ratații“, social vorbind, cu ambiții de neînțeles, pe care locul nu pare să vrea să ne extirpe vreodată. BCU e despre toate viețile mici pe care le trăim aici și care, de fapt, concurează serios viața noastră literalmente „de-acasă“. E un spirit al locului pe care oamenii l-au creat, căci, dincolo de cărți și reviste, e un fel de viață și asta pe care o trăim noi aici.