O fire emotivă – interviu cu Steluţa GOGU, pensionară

Sînteți o persoană care se emoționează ușor?

Da. Foarte ușor plîng. La orice situație grea. Dacă văd un film în care se bat, se taie sau cine știe ce mai fac, imediat mă emoționez, plîng. Sau, de exemplu, cînd a murit Ileana Ciuculete, la televizor, cînd striga mama ei, parcă simțeam și eu… Deși nu am cunoscut-o, doar așa, cînta muzică populară și o știa lumea. Și dacă trece un mort pe stradă, spre biserică, și văd lumea plîngînd, plîng și eu. Emotivă sînt, într-adevăr.

Ce filme v-au făcut să plîngeți?

Din epoca lui Ceaușescu, cînd ne tăia filmele, erau totuși alea indiene, foarte frumoase: Vandana, Prietenii mei, elefanții, O floare și doi grădinari… la care într adevăr puteai să plîngi, era situația ca atare. De groază, de frică, vedeai că suferă un om…

Telenovelele vă emoționează?

Acum chiar nu mă mai emoționează, pentru că au, practic, toate, același subiect și sînt același lucru. Nu le mai zice cum le zicea odată, dar sînt chiar și aceiași actori, le-a schimbat doar numele.

Dar serialele?

M-am uitat și la Tînăr și neliniștit, care a durat douăzeci de ani, te ținea în suspans, să mai vezi cine cu cine rămîne, știam personajele. M-am uitat și la Dallas, și acolo era o situație… Era bun și aveai ce să vezi: scene din realitate. Sue Ellen care se-mbăta, ăla care o înșela pe Pamela…

Sînt cărți care v-au stîrnit plînsul?

Singur pe lume am citit-o cînd eram în clasa a opta, dar am recitit-o de vreo două ori, pentru că m-a impresionat copilul ăla, cînd l-a găsit bătrînelul cu maimuța… Eu, cînd citesc, sînt atentă acolo, mă pun în pielea personajului respectiv. Pînă nu termin și văd despre ce e vorba nu mă las. Iar m-a impresionat o carte despre moartea lui Mozart, cum a fost el asasinat, care te făcea să plîngi… Am citit-o și pe Doamna Bovary, dar nu m-a impre-sionat, deși moare, pentru că pînă atunci face numai prostii… Am citit și Sandra Brown, dar alea nu sînt de milă, sînt de porcării și toate au același subiect.

Ce melodii vă merg la suflet?

Muzica populară, cu asta am trăit cînd eram la țară. M-au făcut să plîng multe melodii. Spre exemplu, are Olguța Berbec, acum, recent apărut, un cîntec cu dragostea: cum o părăsește ăla, cum o înșală; ea-și spune oful – ea pusese atîta dor și el trăia cu menajera din casă, sau ceva de genul ăsta. Iar la muzica ușoară, Aurelian Andreescu, Luigi Ionescu. Erau la locul lor, și ce cîntau se știa. „Copacul meu“ era chiar de suflet, era el pus în personajul copacului, a murit pînă la urmă… Îmi plăceau și Corina, și Angela… Adrian Romcescu. Steliana Sima mai are multe cîntece bune, de pildă despre animale – cum a venit un cățel și l-a dat afară după mult timp.

Ce vă mai impresionează, altfel?

Mă mai impresionează familia în general. Mă impresionează sărăcia, dar nu sărăcia în prostie. Faci opt copii și pe urmă te duci la televizor să ceri pentru ei… Biserica mă impresionează. Mai am treabă sîmbăta, duminica, dar mă duc, biserica e în drumul meu. Și florile, și animalele. Nu mă gîndeam că un cîine te poate iubi necondiționat, fără să-ți ceară nimic în schimb. Iubeam toate animalele, și vaca, și calul. Am avut un cal frumos, care s-a născut de Izvorul Tămăduirii, și Izvor i-a pus numele. Era negru și cu o stea în frunte. Și-a trăit viața. Am avut mulți miei, pe care tata îi aducea în casă, să-i țină la cald. La un moment dat, cînd le venea rîndul la tăiere, că asta era legea, plecam de acasă, nu voiam să-i aud și nici să știu ce se întîmplă… Și mulți pui, rațe, gîște…

a consemnat Iaromira POPOVICI