O fîntînă în mare

La întrebarea dacă un scriitor trebuie să aibă cultură ştiinţifică răspund, nu foarte decis, dar măcar audibil: nu. La fel răspund la întrebarea dacă el trebuie să fie un erudit sau, dimpotrivă, un ignorant, un intelectual sau un barbar, poate chiar şi la-ntrebarea dacă trebuie să fie talentat sau farseur. Cuvîntul care mă incomodează în toată această serie e "trebuie". Voronca avea dreptate în observaţia lui (pe care n-a pus-o totuşi în practică, pentru că întreaga sa poezie decurge dintr-un şir incredibil de constrîngeri, unele absurde): "Poezia nu trebuie nimic". A fost o vreme în care am crezut şi eu, ca o bună parte din generaţia mea, că scriitorul trebuie să fie un om de o vastă cultură, plin de conştiinţă de sine, preocupat de aspectele teoretice ale artei sale. Dar am supravieţuit vreun sfert de veac acelei epoci, iar azi, privind înapoi, observ că, alături de "trebuie", foloseam pe-atunci greşit încă un cuvînt: "scriitor". Scriitorul, am înţeles de-atunci, nu există, există doar scriitori, teribil de diverşi, care frămîntă-n fel şi chip substanţa multifaţetată a literaturii. Mulţi dintre cei mai subtili mînuitori de concepte teoretice nu mai sînt azi citiţi. Mulţi dintre intelectualii cei mai rafinaţi au produs doar acele "sofisticate spîrcîieli lingvistice" despre care scria Salinger, şi care sînt la fel de departe de poezie ca şi grosolăniile celor inculţi. S-au cufundat în uitare destui dintre troglodiţi şi destui dintre rafinaţi, destui dintre culţi şi dintre analfabeţi. Autorii care-au rămas şi se citesc şi azi sînt cei care, mergînd pe nenumărate căi, multe diametral opuse, au ajuns să înţeleagă, intuitiv, intelectual sau pur şi simplu prin forţă artistică brută, ceea ce scria Wittgenstein spre sfîrşitul operei sale din tinereţe: că nu există nimic miraculos în lume, că miraculos e doar faptul că lumea există. Că poezia scrisă este o fîntînă în oceanul de poezie naturală al lumii. Atracţia mea pentru scrierile ştiinţifice, prin urmare, nu este un "trebuie" pentru un "scriitor", ci doar un reflex al curiozităţii mele în faţa lumii, a poeziei ei naturale. Lumea mă interesează, ca om, şi nu ca scriitor, prin nesfîrşita ei inteligenţă, în care intelectul meu se integrează ca un motiv într-un covor. Nu vreau să pierd nimic, iau permanent mostre din nenumărate straturi ale cunoaşterii. Nu citesc mai multe cărţi de literatură decît cărţi de biologie, fizică, neurologie sau cărţi de bucate. Sau cărţi de istorie, de tîmplărie, de filozofie sau de tot ce-mi cade-n mînă. Odată m-am surprins citind, de jumătate de oră, o carte de trigonometrie plină de tabele cu sinusuri şi cosinusuri, tangente şi cotangente, pe care-am găsit-o la un prieten. Pe de altă parte, nu citesc mai mult decît mă plimb, merg la filme, mă joc cu băiatul meu, mă gîndesc la viaţa-mi (pînă cînd "îmi pare că ea cură..."), scriu sau mănînc sau visez. Nu separ - căci toate şiroiesc de singurul ingredient care mă interesează: poezia - metafizica, teologia, fizica cuantică sau rezistenţa materialelor: toate formează un cîmp continuu de cunoaştere, care sînt înseşi lumea şi viaţa mea. Cineva mi-a împrumutat, cînd eram student, un tratat de topologie. Am învăţat din el mai mult decît din Ulise, şi umbra sa de gnomon s-a prelungit pînă între paginile ultimului meu roman. Nu pot înţelege ecuaţii, le scot pe margine cum scoţi oasele flexibile de peşte pe marginea farfuriei, dar consum restul şi simt golul prelung al oaselor în negativitatea lor. Toate lumile nenumăratelor fronturi ale cunoaşterii sînt, pentru mine, pasionante, toate sînt întreţeseri de poeme. Se spunea că o maimuţă, bătînd la maşină litere întîmplătoare, un timp infinit, ajunge în cele din urmă să scrie un sonet de Shakespeare. Lumea noastră e exact asta, ca şi fiecare dintre noi, detaliile ei. Cărţile de ştiinţă mă-nvaţă pe mine, un om, şi nu un scriitor, că trăiesc într-un mare poem, în cel mai mare poem compus vreodată, un poem fractalic, pentru că e ramificat la nesfîrşit în fiecare proces şi obiect al lumii. Ca om care scrie mă stimez numai în măsura în care cîte-un cîrcel din acest gigantic fractal îşi lasă umbra pe fiecare pagină a mea, aşa cum şi-o lasă şi peste corpul meu. Scriu, de fapt, ca să citesc fiecare pagină pe care-o scriu, în acest proces de scriere/citire care este, de fapt, procesul artistic. Nu e vorba aici de felul în care "scriitorul" "trebuie" să vadă lucrurile. E doar felul meu de a fi. Nu vreau să-l impun nimănui. Nu vreau să fie sau să ajungă dominant. Este o atitudine care există, şi alături de care mai pot fi multe altele. Îmi imaginez un poet care citeşte doar poezie. Altul care nu citeşte nimic. Unul pe care-l interesează doar femeile sau doar filmele. Nimic nu-i împiedică, pe nici unul, să scrie cărţi bune, cum nu i-a împiedicat niciodată.