O fereastră deasupra lumii
La jumătatea anilor ’90 am venit dintr-un oraş de provincie în Bucureşti, la facultate. Gara arăta ca o haltă spre iad, aurolacii îşi trăgeau aici sufletul, iar cerşetorii îşi făceau monetarul. Dar cui îi păsa? Intrasem la Litere, visul meu se împlinise, pentru moment nimic nu putea să-l umbrească.
Nu cred că se poate uita lucrul cel mai important: la 20 de ani chiar ai toate posibilităţile din lume. Printre ele şi aceea de a vedea doar ce-ţi place. România scîrţîia din toate încheieturile, părinţii noştri începuseră să rămînă fără job-uri, banii pe care îi primeam se împuţinau de la o lună la alta. Dar, iarăşi, ne adaptam, ce importanţă avea că mîncam un sendviş pe zi? Citeam şi visam la cărţile încă nescrise.
În primul an de facultate am locuit într-un internat de liceu, la piciorul Podului Grant. Cu un portar care punea lacătul la ora 23,00 şi cu alte două fete în cameră. A fost perioada cea mai grea. Pur şi simplu nu reuşeam să mă acomodez cu lipsa de intimitate. Jurnalele mele din perioada aceea stau mărturie. Sînt de-o tristeţe fără margini. Nici nu-mi permiteam să visez la un loc doar al meu. O chirie nu putea fi luată în discuţie.
Cheful de la 20 de ani, cu vin de buturugă în bidoane de plastic, adus de mama de acasă din producţia familiei, m-a găsit în Hotelul Tranzit, devenit cămin studenţesc după Revoluţie. Ocupam o cameră de cîţiva metri pătraţi, pe care mi-o amenajasem singură într-un fel de debara, la mansarda clădirii. O masă, un pat şi un cuier. Alături, într-o încăpere în care era cazat şi „mastodontul“ – o tulumbă imensă prin care trecea apa caldă a clădirii – locuiau două prietene şi colege.
Am trăit cea mai nebună perioadă din viaţa mea. Eram precum vremurile. Nu ştiam ce ne aşteaptă la capătul zilei, peste un an, doi sau cînd vom termina facultatea. Speram şi visam cu ochii deschişi. Vedeam filme la cinematecă. Aveam bani extrem de puţini în buzunare, care se duceau repede. Cu toate astea, supravieţuiam şi ieşeam serile în oraş şi făceam petreceri. Habar n-am cum reuşeam şi cu ce. Dar, precum ţara, ni se tăia un cap, creşteau altele. Aerul vibra într-un fel pe care nu l-am mai regăsit după aceea.
De la geamul meu îngust, cu perdele galbene, cocoţat în vîrful clădirii interbelice de pe malul Dîmboviţei, Bucureştiul mi se părea oraşul cel mai frumos de pe pămînt. A fost ca o vrajă care a durat mult. Deşi mi se pare imposibil acum, am făcut baie în Dîmboviţa noaptea, am dormit pe un acoperiş în pantă cînd căldura topea zidurile, am umblat pe toate străduţele din centrul vechi, în sus şi-n jos, de mii de ori, am băut bere pînă în zori la Manuc, şi tot mai rămînea un timp neocupat. Telefonul cu fise de lîngă blocul Turn – din capătul Căii Victoriei – devenise o instituţie. De el depindeau multe. Taraba cu ţigări fără timbru încă o mai caut din priviri cînd trec prin zonă.
Libertatea semăna cu praful care se ridica de pe străzi cînd bătea vîntul. Plutea peste tot în aer, ne făcea puternici şi inconştienţi. Nu voiam să mă gîndesc că va veni o zi în care, poate, voi fi nevoită să renunţ la toate şi să mă întorc de unde plecasem. Gîndul ăsta m-ar fi omorît, aşa că nu-l lăsam să mă sîcîie.
Mi-am adus aminte de curînd că deschiderea unui fast food era în anii aceia un eveniment. Ai mei au venit o dată la Bucureşti şi i-am dus la Spring Time-ul de lîngă Izvor să mîncăm frigărui şi şaorme. Haine îmi cumpăram de la un tîrg second-hand din oraşul meu şi mi se părea o nebunie. Era blugilor turceşti şi a gecilor de piele din petice, oribilă, începuse uşor-uşor să apună.
De călătorit nici nu putea fi vorba. Se pleca puţin şi greu. Lumea era mare şi neprimitoare.
La fiecare început de an mi se strîngea sufletul că n-o să mai am norocul să-mi păstrez cămăruţa-cochilie. E un vis care revine. Şi e de fiecare dată la fel: s-a întîmplat ceva rău şi am rămas fără locul meu agăţat de cer. Mă dezmeticesc şi zîmbesc.
Acum clădirea a ajuns o ruină, iar geamul meu nu mai e decît o gură ştirbă. Pentru mine a rămas însă locul din care am văzut lumea în culorile cele mai aprinse.