O educaţie ca la carte
E greu să creşti un copil? „Foarte, foarte greu“, vor răspunde toţi cei întrebaţi, pe un ton grav, eventual însoţit de un oftat trist. „Foooarte greu, e cel mai greu lucru. Ehe, cîte sacrificii nu face un părinte… Cea mai grea meserie e meseria de părinte…“ Dacă interlocutorul e mai în vîrstă, e posibil să adauge cu un vag ton de reproş: „Voi, acu’, nu ştiţi nimic, dar pe vremea noastră… Cîte sacrificii n-am făcut, cîte greutăţi… Totul numai ca să fie bine la copii, s-avem şi noi un sprijin la bătrîneţe“. „Sacrificii“ va fi cuvîntul cel mai des întîlnit, indiferent de vîrsta sau educaţia părintelui cu care discuţi. Se pare că aceasta e condiţia definitorie a părintelui: om care se sacrifică pentru binele copiilor săi.
Dar de unde acest sentiment unanim despre creşterea copiilor ca fiind un lucru extrem de dificil? Un răspuns care poate să pară firesc este acela că, în creşterea şi educarea copiilor, adulţii întîmpină de multe ori probleme pe care nu ştiu să le rezolve. Spun „poate să pară“ pentru că ar fi foarte greu de găsit un părinte care să nu creadă despre el însuşi că ştie tot ce trebuie făcut pentru copiii săi. Creşterea copiilor este un domeniu la care toată lumea – chiar şi cei care nu sînt părinţi (uneori mai ales ei – o, cum ar fi rezolvat ei imediat criza de furie a băieţelului de 2 ani care urla ieri în mall) – crede că se pricepe şi un mod sigur de a intra în conflict cu o mamă sau un tătic grijuliu, chiar dacă-ţi sînt prieteni, e să le pui la îndoială deciziile.
Dar dacă eşti un părinte care uneori recunoaşte că nu ştie anumite lucruri, unde poţi găsi ajutor? Dintre numeroasele soluţii, una o reprezintă cărţile pentru copii. Există, desigur, şi cărţi destinate părinţilor, în care se tratează mai sumar sau în detaliu diverse probleme şi se oferă soluţii. Dar, pentru că în educaţie este mult mai eficientă interacţiunea, rezolvarea în comun a problemelor, cărţile care tratează probleme de educaţie, dar sînt special concepute pentru copii, nu pentru părinţi, sînt de multe ori mai folositoare.
Ce oferă piaţa românească de carte din acest punct de vedere? La o primă privire, oferta este abundentă. Există sute, poate mii de titluri de carte pentru copii şi despre care toate editurile spun că au o mare valoare în primul rînd educaţională. „Copilul dumneavoastră va învăţa cutare şi cutare lucru, i se va dezvolta cutare capacitate, va dobîndi numeroase noţiuni despre şi despre…“ Expresia magică, aproape hipnotică, este „copilul va învăţa“. Acesta este, în viziunea celor mai multe edituri de profil de la noi, singurul lucru care contează. În perfect acord, de altfel, cu opinia generală (a cărei sursă e sistemul şcolar învechit) despre ce înseamnă educaţia unui copil: cît mai multe cunoştinţe. Să învăţăm literele/cifrele/culorile/formele, să învăţăm limba engleză (există sute de cărţi care au ca titlu variaţii pe tema „Primele mele cuvinte în engleză“), limba germană (din ce în ce mai trendy) şi alte limbi străine, să facem matematică (nu aritmetică, aceasta a ajuns aproape o vorbă ruşinoasă) de la vîrste din ce în ce mai mici, ştiinţele naturii, istorie, tehnologie – orice subiect este bun pentru a publica o carte pentru copii şi a o vinde ca pe un medicament miraculos pe care orice părinte responsabil e dator să-l administreze copilului său.
Dar dacă încerci să găseşti o carte educativă despre lucruri care nu sînt neapărat „de învăţat“, şansele sînt aproape nule. Toată gama problemelor sufleteşti sau sociale cu care se confruntă un copil (deci şi părinţii) în familie, în societate, la grădiniţă sau la şcoală reprezintă un domeniu foarte puţin abordat de editurile din România. Exemplele care pot fi găsite sînt extrem de puţine. Încă se mai găsesc cele patru cărţi din seria „Mai bine vorbim despre asta“ publicate de Editura Gama în 2010 (Şi tu eşti timid?, Atunci cînd părinţii mei au uitat să mai fie prieteni, Bunicii mei sînt speciali, Şi tu ai un secret?), ca şi cele două traduceri din Catherine Dolto de la Cartea Copiilor (din seria „Mine de rien“ în original: De ce spun copiii NU, De ce fac copiii crize de furie). Foarte rare sînt şi cărţile de poveşti sau poezii care îndrăznesc să trateze astfel de teme, deşi literatura ar fi calea cea mai bună în abordarea lor. Autoare ca Victoria Pătraşcu, Alina Darian, Adina Popescu, Andreea Demirgian sau Zully Mustafa au încercat, în unele dintre cărţile publicate, să vorbească pe înţelesul copiilor despre prietenie, toleranţă, integrarea într-un grup, acceptarea diferenţelor... şi alte lucruri asemănătoare, dar promovarea ineficientă şi lipsa de interes a creatorilor de opinie (criticii literari) pentru domeniu au dus la un impact redus al creaţiilor lor.
Probleme şi soluţii
Cu totul altfel stau lucrurile în ţările din Occident. Deşi există şi acolo o imensă cantitate de cărţi educative bazate numai pe informaţie care poate fi învăţată, ponderea lor nu este majoritară, dimpotrivă. De foarte mult timp părinţii şi copiii din ţările vestice sînt obişnuiţi să cumpere şi să citească împreună cărţi despre problemele cu care se confruntă, iar oferta este nu numai diversă, ci şi foarte specializată. Dacă eşti un copil de culoare sau hispanic, poţi găsi, de exemplu, cărţi despre cum să-ţi faci prieteni printre albi sau asiatici (cînd va apărea şi la noi o carte despre viaţa şi problemele unui copil rom?). Dacă nu ştii cum să te porţi cînd mergi în oraş, în vizită, la o petrecere, la un bolnav, la o slujbă religioasă – găseşti cărţi despre asta (sau părinţii tăi pot găsi, dacă nu ştii încă să citeşti). Există numeroase cărţi despre relaţiile de familie: cum e cînd ţi se naşte un frate sau o soră, cum e să fii cel mai mic sau cel mai mare copil din familie, ce să înţelegi cînd părinţii se ceartă, ce să faci dacă divorţează, cum e cînd pleci prima dată singur mai mult timp de acasă, cum să le spui celor din familie că-i iubeşti (sau că nu-i suporţi), cum e cînd un membru al familiei moare... şi multe altele. Sînt, de asemenea, multe titluri despre interacţiunile de zi cu zi: cum salutăm, cum punem întrebări la magazin, cum cerem sau oferim ceva, cum ne exprimăm o nemulţumire sau cum ne arătăm bucuria. Dacă eşti băiat, găseşti sigur ajutor într-o carte despre cum să vorbeşti cu colega de clasă sau cum să procedezi într-un conflict pe terenul de sport. Există, desigur, şi oferta similară, poate mult mai bogată, pentru fete.
Desigur, nu trebuie dată cărţilor educative pentru copii mai multă importanţă decît e cazul. În educarea propriilor copii, fiecare părinte trebuie să găsească modul cel mai potrivit de a discuta şi rezolva, cînd e posibil, problemele apărute. Este indiscutabil însă că o poveste, mai scurtă sau mai lungă, ilustrată sau nu, poate fi de multe ori un ajutor care favorizează apropierea şi comunicarea dintre copil şi părinte. Ca părinţi, nu întotdeauna ne găsim cuvintele, nu avem mereu răbdarea necesară, poate nici nu înţelegem uneori ce se întîmplă cu adevărat cu copilul nostru. Mai ales în situaţii de stres sau de conflict, şi mai ales la vîrste mici, o carte prin care putem să-i arătăm copilului că nu e primul care întîmpină o anume problemă şi că există soluţii poate aduce liniştea şi speranţa – şi, în final, rezolvarea dorită.
Revenind la cărţile educative din România, este puţin probabil ca piaţa să înceapă să ofere şi altfel de titluri decît cele strict utilitare, de asimilare a unor cunoştinţe specifice şi exacte. Primul motiv este profitabilitatea mare a acestui tip de carte – se cumpără şi se va cumpăra nefiresc de mult atîta timp cît presiunea şcolii va rămîne îndreptată în aceleaşi anacronice direcţii: cantitate mare de informaţii în dauna calităţii, şablonarea gîndirii în dauna creativităţii şi a spiritului critic. Trebuie să ne întrebăm, ca părinţi, ce vrem să facem din copiii noştri prin educaţia pe care le-o oferim: adulţi plini de cunoştinţe asimilate mecanic, dar fără capacitatea de a gîndi singuri, prizonieri ai publicităţii comerciale şi politice – sau cetăţeni adevăraţi, adică politicoşi, toleranţi, optimişti, încrezători în forţele lor şi capabili să judece singuri, cu alte cuvinte, oameni liberi.
Alex Călin este director al Editurii Cartea Copiilor.