O educație a bucuriei

Pot să fac oricînd o pledoarie pentru frumusețea chimiei, pentru necesitatea studierii ei în școală, dar, atunci cînd se întocmesc planurile-cadru pentru învățămîntul preuniversitar, mă feresc să o consider o disciplină mai importantă decît altele: cei care slujesc celelalte discipline au, și ei, motivele lor să le considere la fel sau mai importante și, ca urmare, numărul de ore solicitat în total ar fi de neimaginat. Este un drum presărat cu orgolii, care nu poate duce la nimic bun. Sarcina celor care gîndesc strategiile în învățămîntul preuniversitar este să găsească dozajul optim (al disciplinelor) pentru formarea tinerilor. Din gimnaziu nu ies viitori specialiști, elevii mai au un drum de cîțiva ani pînă să se decidă ce vor face în viață. Copiii trebuie să își formeze gîndirea, să înceapă să se cunoască și să înțeleagă tot mai bine ceea ce îi înconjoară (natură, societate), să pună bazele culturii generale. Și mai trebuie adăugat încă ceva esențial: componenta artistică și cea estetică.

Cred că este bine ca un tînăr să se bucure în fața unei picturi sau să deseneze el însuși, să se bucure ascultînd muzică sau să cînte el însuși. În definitiv, muzica și desenul au însoțit oamenii de-a lungul întregii lor istorii. Componentele artistică și estetică (mă feresc să le spun „competențe”, pentru că aici e vorba de ceva mult mai subtil și profund) modelează, atunci cînd sînt bine articulate, sufletele tinerilor. Asta nu înseamnă că școlile gimnaziale trebuie să pregătească viitori artiști, deși nu este exclus. A-i face pe copii să iubească arta, să îi țină departe de prostul gust, care îi pîndește la fiecare pas, este însă obligatoriu. Cunoașterea noțiunilor de bază în muzică (portative, note, game, genuri muzicale, instrumente muzicale) este o altă alfabetizare, importantă și ea.

Dacă aș fi profesor de muzică, aș începe cu audiții muzicale, selectînd Mozart, Vivaldi, Schubert, Pastorala lui Beethoven (fragmente prin care să le arăt puterea de sugestie a muzicii – părțile a patra, „Furtuna“, și a cincea) sau fragmente din Simfonia întîi a lui Ceaikovski (Vis de iarnă), sau Händel (Muzica apelor). Le-aș atrage atenția, făcîndu-i să asculte, că adevărata Odă a Bucuriei este partea a patra a unei mari simfonii și nu un fond muzical, reorchestrat mai mult sau mai puțin inspirat, pentru diferite activități. Prin Rapsodiile lui Enescu sau, un alt exemplu, dansul ucrainean Vesnianka din Concertul pentru pian nr. 1 al lui Ceaikovski li se deschide drumul spre înțelegerea modului în care folclorul este preluat de muzica cultă. De aici, elevii se pot apropia, mai tîrziu, de marile școli naționale în muzică. Nepotul nostru, Iorgu, la opt ani, a fost foarte impresionat atunci cînd a descoperit că una din temele Rapsodiei întîi a lui Enescu este cîntecul popular „Am un leu și vreau sa-l beu”. Făcuse încă un pas, după cel al bucuriei muzicii, cel al înțelegerii modului în care o temă este preluată și prelucrată (cînd va mai crește, îi voi arăta cum a fost transfigurat cîntecelul Frère Jacques în Simfonia întîi a lui Mahler). Acum, își face lecțiile ascultînd Simfonia 40 a lui Mozart. Din educația muzicală a copiilor nu trebuie să lipsească Petrică și lupul de Prokofiev, care, din fericire, face parte din repertoriul instituțiilor noastre muzicale pentru copii. Atenție! Este o selecție accesibilă atît copiilor din ciclul gimnazial, cît și primar, care deschide drumul spre marea muzică.

Aș lua apoi o temă cantabilă, aș pune-o pe note și le-aș arăta copiilor că o partitură este ca o poezie sau un roman, scrise însă cu note muzicale, care sînt apoi „citite” de o voce sau de un instrument. Scopul principal al orelor de muzică este să îi facă pe copii să vibreze; arta, producînd emoție, își atinge astfel scopul.

Pentru ca toate acestea să se întîmple, trebuie ca muzica să nu lipsească din ciclul gimnazial!

Cu timpul, tinerii vor înțelege că între creația științifică și cea artistică nu există diferențe așa de mari. Chimistul, de exemplu, se joacă cu atomii și moleculele (respectînd niște legi), muzicianul cu notele (și el respectînd niște reguli). Combinarea la nesfîrșit a atomilor sau a notelor muzicale generează cunoaștere și aplicații practice, într-un caz, emoție în celălalt. Actul de creație presupune, și în știință, și în artă, o bogată imaginație și fantezie. Curiozitatea este o altă calitate esențială a adevăratului cercetător, indiferent dacă o dirijează spre cunoașterea fundamentală sau spre aplicații practice. Dar ea, curiozitatea, odată stimulată, intervine și atunci cînd ne apropiem, de exemplu, de un muzician: cum transmite un mesaj, cum epoca se reflectă în creația acestuia, prin ce un compozitor este diferit de un altul? Nu trebuie să fii specialist în muzică pentru a-l descoperi pe Bach, pentru a înțelege de ce vorbim despre romantism, impresionism sau expresionism, și în muzică, și în pictură. Uneori, muzica și știința s-au întîlnit în aceeași personalitate (Sergiu Celibidache a făcut, pe lîngă studiile de Filosofie, și studii de Matematică; Aleksandr Borodin a fost un mare compozitor rus, dar și profesor de chimie organică la Universitatea din Sankt Petersburg, excelînd atît în chimie, cît și în muzică).

Tinerii pe care îi formăm, la școală și acasă, vor fi mai împliniți atunci cînd vor însoți bucuria cunoașterii cu bucuria muzicii!

P.S. Ați remarcat cît de des am folosit în acest text cuvîntul „bucurie”?

Marius Andruh este academician, președintele Secției de Științe Chimice al Academiei Române, vicepreședinte al Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU).

Foto: wikimedia commons