O criză de conştiinţă
Dialogul dintre atei și credincioși riscă să fie compromis de o percepție reciproc simplificatoare și de prezența unor fracțiuni bigote, de ambele părți. La o extremă se află ateismul iconoclast, care „pune mustăți“, din principiu, pe chipul oricărei autorități, și militanții raționaliști, „castrații metafizic“ pentru care orice enunț neîncadrabil în previzibilitatea lui „1 + 1 = 2“ este o formă de delir. La cealaltă extremă se găsesc credincioșii fundamentaliști, convinși că știința e dușmanul credinței ori că celelalte confesiuni sînt lucrarea antihristului.
Ateismul îmi amintește adesea de „criza de conștiință“ a tînărului Alioșa, din Frații Karamazov, descumpănit de faptul că trupul răposatului părinte Zosima duhnește la fel ca al oricărui păcătos. E, în fond, dezamăgirea – pe alocuri candidă, pe alocuri legitimă – a tuturor celor care observă că preoțimea are slăbiciuni omenești, că biserica predică iubirea, dar are nevoie și de bani, că Dumnezeu îngăduie răul în lume sau că moartea rămîne, pînă una-alta, o mare certitudine.
Secretariatus pro non credentibus (Secretariatul pentru necredincioși) al Vaticanului distinge între următoarele categorii de atei: cei care declară că „nu știu nimic“ despre existența lui Dumnezeu; cei care o tăgăduiesc; cei care se îndoiesc de ea (ateismul sceptic); cei care susțin că e inaccesibilă inteligenței umane (ateismul agnostic); cei care consideră lipsită de sens întreaga problematică (ateismul semantic sau neopozitivist); cei care resping orice revelație efectivă („necredincioșii“ propriu ziși); cei care îl exclud pe Dumnezeu din acțiunile omenești (ateismul speculativ-practic) și cei care își îndreaptă atenția exclusiv asupra unui sistem de valori din care Dumnezeu e absent (indiferentism practic). În treacăt fie spus, Secretariatul, devenit mai nou „Consiliu pentru dialog interreligios“, îi situează pe atei la rubrica „alte religii“.
În tot cazul, ateismul și credința nu sînt stări definitive, iar departajarea netă între cele două tabere nu e de cursă lungă. Credinciosul poate lua chipul preotului care trece nepăsător, iar ateul pe cel al bunului samaritean, din parabola cu același nume. Credinciosul poate fi descalificat prin fariseism, ateul poate recupera prin bunătate. De unde și „dilemele ateismului“. Ce e mai important: a trăi efectiv „creștinește“ sau apartenența de fapt și de drept la Biserică? Dacă un credincios și un ateu dovedesc deopotrivă bunătate și compasiune, care mai e relevanța diferenței dintre ei? Mai mult, nu e cu atît mai greu să fii „bun“ în absența unui „sens“, a unei perspective eschatologice, a unei răsplăți?
Dar să lăsăm Dosarul să vorbească.
Ilustraţie de Ion BARBU